Am dedicat trei pagini din ultimul numar al revistei Vinul.Ro ultimelor evolutii din Dragasani – lansarea Cramei Avincis, a sotilor Irinel si Valeriu Stoica, precum si constituirea oficiala a Asociatiei Producatorilor din aceasta podgorie. Cu toate ca subiectul a fost tratat relativ pe larg, simt nevoia unei reveniri si mai apasate, din acest colt de pagina: oricat de insignifiant ar parea la o prima vedere, cred ca tocmai am asistat la unul dintre acele momente care marcheaza un punct de cotitura in istoria vinului romanesc de dupa 1989. Sa ma explic. Privatizarea, mai mult sau mai putin intarziata, a fostelor combinate de vinificatie si a fostelor plantatii de struguri, si acordarea de ajutoare financiare (europene sau din partea guvernului roman) pentru replantari si pentru retehnologizarea cramelor, au fost primii pasi importanti pentru resurectia acestei industrii. Desi bucuria beneficiarilor acestor actiuni a fost mare si sincera, ea a fost, totusi, una relativ pasiva – investitorii romani au fost ca fetele care se pregatesc intens si serios sa devina mirese si apoi sotii, dar inca nu stiu pe pielea lor ce presupune o casatorie.
Ei, bine, constituirea acestei asociatii in Dragasani, initiata de jos in sus si in mod spontan, marcheaza, dupa parerea mea, inceputul maturizarii (deocamdata intr-o singura regiune, dar sunt sigur ca exemplul va fi imitat curand si de altii). Producatorii incep sa inteleaga importanta mesajului pozitiv colectiv, in locul „datului la gioale” pentru beneficii minuscule de piata. „Unirea face puterea” incepe sa fie o realitate de natura sa creasca piata pentru toti, si nu a unuia in detrimentul celuilalt: asa cum tari vinicole mult mai avansate decat a noastra au constatat, exista loc sub soare pentru mult mai multi producatori de vin daca acestia colaboreaza decat daca se omoara intre ei. Publicul tinta, consumatorii, se bucura si savureaza mai mult diversitatea decat gustul standardizat, impus cu forta de un singur producator care a reusit, sa zicem, sa-i elimine pe ceilalti din carti. Iar piata, in loc sa se imparta, creste pentru toti.
Din acest punct de vedere Dragasaniul – despre care se auzise infinit mai putin decat, de pilda, despre Dealu Mare – a tacut si a facut: calatorul dispus sa acorde acestei regiuni cateva zile din viata sa va descoperi acolo si drumuri bune, si facilitati de cazare dupa buzunar, si diversitate de crame si vinuri, si micro-terroire si istorie, si oameni implicati in ceea ce fac, si peisaje memorabile, si civilizatie dar si salbaticie. Noi, cei din redactia Vinul.Ro impreuna cu alti prieteni, am parcurs zona Dragasaniului de doua ori in ultimele saptamani. Am testat pe pielea noastra acest traseu, am gustat vinurile, am vizitat cramele, am fotografiat iepurii salbatici, fazanii, am cautat mistretii care-si fac culcus inclusiv prin vii, ne-am imprietenit cu oamenii. N-a fost loc, deocamdata, sa scriem reportajul acestor calatorii, dar totul ne-a dat satisfactie in aceasta veritabila „Toscana a Romaniei”, dupa cum a numit-o cineva. Nu pot decat sa-i felicit pe oamenii de-acolo si sa va invit si pe voi sa-i vizitati. Si sper ca, in curand, sa pot spune la fel si despre alte locuri.
