Barolo fostul rege, poate viitorul

barolo1Radu Rizea

Barolo, Amarone si Brunello sunt cele trei mari vinuri ale Italiei, ancorate pana astazi in metodele traditionale de vinificare si invechire. Aceste vinuri vorbesc despre o lume pura, fara chips-uri si fara inox, naturale/bio/ecologice avantla-lettre, aflate in pragul abisalitatii taranesti. Sunt vinuri la care se munceste multi ani, dar care isi recompenseaza iubitorii cu decenii de satisfactie.Un Barolo trebuie in primul rand sa fie imbatranit minim trei ani inainte de a fi vandut (de regula doi ani in butoi si un an in sticla), iar pentru a capata titlul de „riserva” trebuie sa petreaca cinci ani in pivnita producatorului. Chiar si asa, un Barolo traditionale nu poate fi baut imediat ce este pus in vanzare. În metoda traditionala de producere, mustul sta la fermentat pe boasca timp de pana la trei saptamani, ceea ce inseamna o cantitate enorma de tanini, nemaivorbind de anii petrecuti in baric sau in budana. „Eu nu fac vinul ca sa fie baut tanar, ci dupa macar zece ani”, spunea Aldo Conterno, unul dintre marii producatori de Barolo.

Mai mult de atat, sunt vinuri produse din struguri care, fara aceste traditii, ar produce vinuri mediocre sau chiar mai rau de atat. Şi totusi, au nascut pasiuni, razboaie, controverse, legi.

Un razboi inutil

barolo6Fata de originile Barolo-ului, italienii au aceeasi reactie pe care o au francezii cand le spui ca turnul Eiffel e contruit de un neamt, sau cand le spui americanilor ca Statuia Libertatii e un cadou de la francezi, pe numele ei adevarat „La liberté éclairant le monde”. Aceasta deoarece gurile rele spun ca Barolo a fost, pana pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, un vin comun, taranesc, deseori vinificat demidulce sau dulce. Actuala traditie se pare ca se trage de la un francez, Louis Oudart, angajat de Marchiza de Barolo, care a reusita sa faca performanta cu strugurele traditional piemontez, Nebbiolo. Rezultatele au fost atat de uimitoare incat l-au impresionat pe Vittorio Emannuele II, primul rege al Italiei unificate. Stilul de vinificatie al lui Oudart a intrat in traditie insa, de-a lungul timpului, la reteta s-au adaugat, pe alocuri, si struguri Lampia sau Michet, pentru arome suplimentare. Diversele inovatii, si mai ales goana dupa vinuri fructoase care a inceput pe la sfarsitul anilor ’80 (moda americana, deh!), au condus la fenomenul ce avea sa se numeasca „Razboaiele Baroloului”, o dura confruntare intre moderni sti si traditionalisti.

Primii cautau „bomba de fruct”, reducand perioada de fermentare pe boasca pana la maxim zece zile si utilizand baricuri clasice sau mici de stejar francez, cei din urma pastrau budanele mari de stejar, fermentatia indelungata si aromele de trufe, pamant gras, cirese amare si lemn de trandafir. Razboiul s-a terminat cu o mare parte dintre producatori alegand un drum de mijloc, cu o combinatie intre budane si baricuri. Şi acestia au fost condamnati, ca tradatori ai traditiei. Casele de prestigiu au ramas traditionaliste, dar exista si cazuri in care fiul mostenitor a revenit la metodele traditionale, dupa ce tatal „dezertase” (cazul lui Giacomo, fiul lui Aldo Conterno).

barolo7Astazi, taberele sunt delimitate clar, si fiecare isi face treaba cum doreste, fara a mai starni comentariile vecinilor. Tabara traditionalistilor ii numara pe Giuseppe Rinaldi, Marcarini, Bartolo Mascarello, Brovia, Giuseppe Mascarello, Cavallotto, Giacomo Conterno, Giacomo Borgogno, Paolo Conterno, comuna Burlotto, Oddero, Barale, Cavallotto, Cappellano, Massolino, Bruno „the Maestro” Giacosa, Luigi Pira, Vietti si Vajra. Producatori „modernisti” – Azelia, Scavino, Gigi Rosso, Rivetti, Ceretto, Aldo Conterno (from 1996 onwards), Boglietti, Mauro Veglio, Altare, Sandrone, Domenico Clerico, E. Pira & Figli (Chiara Boschis), Einaudi, Icardi, Parusso, Prunotto, Ceretto, Corino, Alessandria, Grimaldi, Silvio Grasso si Seghesio. Daca alegeti vinuri ale primilor, e pacat sa deschideti sticla inainte de 20 de ani. Cei din urma „pot fi bauti” si dupa 10, dar nu mai tarziu de 15.