Catalin Stefanescu: “Lucrurile frumoase se pot foarte greu fara vin”

Valentin Ceafalau

Pe Catalin Stefanescu l-am vazut de multe ori la televizor. Este omul care “garanteaza”. Traditia, bunul gust, inventivitatea, cultura, intr-un cuvant: spiritul romanesc. Convinsi fiind ca o astfel de persoana se incadreaza perfect in tiparul “connaisseur-ului”, am hotarat sa-i smulgem un interviu despre omul-Catalin Stefanescu, placerile si convingerile lui.

Cine este Catalin Stefanescu, omul?
Catalin Stefanescu: Ei, Doamne, cine sa fie?! Un cetatean al patriei.

Care sunt lucrurile care conteaza pentru tine, care iti fac placere? Vinul se numara printre ele?
C.S. : Lucrurile care conteaza… Prietenii, muzica, teatrul, filmul, literatura. Sunt o sumedenie de lucruri care conteaza. Si, mai in gluma, mai in serios, lucrurile frumoase se pot foarte greu fara vin. El insusi un lucru foarte frumos.

Ce iti placea la 20 de ani, iti mai place si acum?
C.S.: In mare, da. Insa vreau sa cred ca s-au schimbat multe de atunci. Mi-e teama de oamenii care nu se modifica. De oamenii care nu cauta. De oamenii care imbatranesc in convingeri osificate. Sau, ma rog, mai degraba i-as ocoli.

Din surse de incredere, stiu ca iti place sa gatesti? Cum se descurca omul de televiziune in bucatarie?
C.S.: Cred ca ma descurc decent la bucatarie. N-o sa ma apuc acum sa ma dau mare, crocant, cum se mai zice, si sa fac fite cu dexteritatile mele culinare. Treaba asta cu gatitul mi se pare o chestie serioasa, fata de care am nu numai fascinatie, dar si un profund respect. Ma feresc sa dezvolt mai mult decat e cazul subiectul asta, pentru ca as face exact ceea ce se intampla destul de des. Un soi de coborare in derizoriu. Nu vreau sa crezi ca fac pe nebunul, si vorbesc, vag, cu pretinsa pretiozitate, despre lucruri accesibile doar initiatilor. Nici vorba! As spune doar ca intre „smecheri si crocanti”, de multe ori, gatitul se prezinta ca o chestie sofisticata si, prin excelenta, inaccesibila plebei. Eu nu cred ca e asa. Deloc. Gatitul e bucurie, impartire, experienta, o forma de cultura prin excelenta deschisa. Si, ca in orice lume fascinanta, dincolo de lucrurile sofisticate, exista si farmecul lucrurilor simple, farmecul descoperirii gaurii de la covrig, placerea oferirii si cate si mai cate. In plus, sansa de a invata intotdeauna, de a modifica, de a face creatie, sau sansa de a gresi in modul cel mai ridicol. Si posibilitatea de a te amuza copios.

In desele aparitii din presa romaneasca Wally Olins – tatal branding-ului -considera vinul ca fiind unul dintre principalele elemente care pot participa la creerea unui brand de tara? Crezi ca vinul romanesc poate face fata tendintelor externe?
C.S.: Are dreptate Wally Olins. Stie de o mie de ori mai multe despre treaba asta decat noi. Se fac vinuri minunate in tara asta. Iar cu vinul se poate iesi la defilare intr-unul dintre modurile cele mai onorabile. Vinul bun, produs constant, cu grija obsesiva a calitatii, a prezentarii, e semn de eleganta, de seriozitate, ba chiar semn al unui anume tip de credibilitate. Vinul merge bine cu traditia. Si traditia, indiferent de ce spun modernitatile contemporane, inca se pretuieste teribil. Nu stiu daca Romania are sanse reale pe piata internationala, in termenii competitiei comerciale. Nu ma pricep la chestia asta. Stiu insa ca aici se fac vinuri excelente. Sper sa nu esuam si in teritoriul asta, in eterne lamentari si doine patriotice izvorate din frustrari. E nevoie de oameni scoliti, ca in orice disciplina, agresivi, prin cunoasterea meseriei si in termenii competitiei, nu cu gura.

Care sunt minusurile-plusurile viniviticulturii romanesti?
C.S.: Nu vorbesc din perspectiva specialistului, pentru ca nu sunt. Vorbesc de la masa consumatorului. A pasionatului, daca vrei. Minusurile vin din inconstanta calitatii, din precaritatea prezentarii, din lipsa de putere de a educa piata, de a crea paliere comerciale si de calitate cat mai clare. Plusurile sunt soiurile autohtone, prospetimea unui spatiu inventiv, aparitia unor specialisti de prin alte parti care s-au apucat de treaba si pe aici. Nu e nici o rusine. Dimpotriva. Treaba asta nu face ca vinul sa fie cu ceva mai putin…romanesc. Beau cu o placere teribila, cand imi permit, „The Cherry Tree Hill” si n-am nici o apasare ca nu poseda o denumire daco-romana. E un vin ROMåNESC de toata isprava. Ca si selectiile de la Murfatlar, sau de la Recas.

Crezi ca exista un soi care sa reprezinte viticultura din Romania, sa reprezinte un brand de tara?
C.S.: Poate ca Feteasca Neagra are sansa asta. E doar o… ghiceala de amator. Dar, daca-mi dai voie sa fabulez, ma gandesc si la glorioasele zaibare „inginerite”, manipulate destept, la Cramposie, c-o fi de la Greaca, sau de la Dragasani, la Francusa, la Babeasca… Sunt multe. Important e sa sara cineva pregatit, priceput, cu gaselnita. Cu ideea. Si cu puterea de a o creste si finaliza.