Loading ...
Newsletter
Opiniile editorilor
Oricine a pus mana pe vreunul dintre cele trei numere aparute pana acum din „Decat o revista“ stie ca a descoperit ceva ce nu s-a mai facut pana acum. Au existat semne ca acest tip de jurnalism – relaxat, oral, fluent, neincrancenat, usor je m’en fiche-ist, dar totodata profund acolo unde e cazul – va prinde radacini si in Romania. |nsa putini se asteptau la aceasta forma, la acest continut si la o asemenea priza la public. Advertising si biciclisti, moda si Internet, punkeri si istorie, muzica, filme si interviuri de multe pagini cu regizorii noului val, asezate in ceea ce pare, la prima vedere, o dezordine postmoderna, totul impachetat superprofesionist, „ca sa nu ajunga o alta revista de impachetat peste“. Ce citesc tinerii? Decat o secunda… Aflati acum.
Pe vremuri, ceea ce faci tu acum se chema avant pionieresc. Cum ajungi, la nici 30 de ani, sa ai o gasca de tineri talentati, care sa munceasca pe gratis si sa mai si produca ceva de calitate?
In conditiile in care nu sunt singurul care se simte frustrat de felul in care arata presa, nu e foarte greu. Evident, e mult mai greu ma asteptam, cand am demarat proiectul si cand nu stiam cate lucruri mai am de invatat. Pe scurt, dupa ce am terminat Facultatea de Jurnalism, am facut un master afara si am lucrat vreo doi ani in SUA. Acolo am prins gustul pentru acest tip de jurnalism. Cand m-am intors, am lucrat un an la Esquire, singura revista unde puteam publica genul asta de materiale – mai de anvergura, de profunzime. Insa nu a fost suficient – am reusit sa faccateva lucruri care mi-au placut, mai ales in zona de portret, dar era vorba de subiecte previzibile: Alexandru Tomescu si Stradivariusul lui, Irak, omul impuscat la Brasov… Lucruri bazate pe stire, nu lucruri descoperite si aduse in fata lumii. Asa ca am plecat, pastrand colaborarea cu Esquire, si m-am hotarat sa fac ceva, pentru ca nu eram singurul frustrat, gaseam tot mai multi oameni care nu se impacau bine cu modelele de presa din Romania. Periodic, predau un curs la Centrul pentru Jurnalism Independent, si acolo am avut ocazia sa cunosc multi tineri talentati. Pe o parte dintre ei i-am luat deoparte si i-am intrebat daca nu vor sa lucreze gratis, dar sa aiba ocazia sa practice acest tip de jurnalism relativ, in care se pune accentul pe personaj, pe ce e acel om despre care scrii, ce vrea, de ce e asa cum e, care ii sunt motivatiile, resorturile… Este un jurnalism care, ca forma, pare mai apropiat de literatura, insa baza lui este documentarea foarte solida. Ce facem noi e mai apropiat de antropologie, intr-un fel, decat de presa, in forma ei de astazi.
Revista a aparut initial gratuit, desi are nume grele in caseta de redactie si e tiparita la standarde rar intalnite pe la chioscuri…
Da, daca ar fi trebuit sa platesc redactia, ar fi fost imposibil. Intr-un fel, mi se pare trist ca oameni de calibrul lui Alex Galmeanu, Cosmin Bumbut si Andrei Pungovschi au timp sa lucreze gratis pentru DoR. Inseamna ca nu au suficiente provocari in piata si ca vin aici ca sa-si satisfaca si propria nevoie de a face ceva deosebit. Noi ne hotarasem oricum, de la inceput, de cand proiectam revista, sa punem accent pe imagine, pe ilustratie, sa avem o „impachetare“ deosebita. Revenind la aspectul economic… O asemenea revista nu are cum sa iasa fara un buget de macar 15 mii de euro per numar, daca si-ar plati colaboratorii. Insa am avut si multa sansa. La primul numar, eram cu revista aproape in tipografie, unde aveam de platit 4.000 de euro, cand au aparut cei de la departamentul de PR de la Graffiti, care au zis ca le-a placut proiectul si ne-au acoperit costurile de tiparire. La al doilea, tipografia a fost acoperita cu o reclama creativa la pufuleti, pe care am facut-o noi in redactie… Am pus si un pret pe revista, de 25 de lei, insa la ritmul in care se recupereaza banii din piata… la al treilea numar am pus bani din buzunar. Pentru urmatorul avem ceva stabilit cu Tempo, care au niste reclame mai nebune…
Daca ar fi sa teoretizam, cum s-ar defini genul de jurnalism propus de DoR? E ceva postmodern in felul in care se succed materialele, in felul in care sunt abordate…
Am avut un portret al unui tanar punker, Otto, in care se vede ca inca exista efervescenta in randul tinerilor, ca exista dorinta de a schimba lumea. Din pacate, in randul cursantilor mei de la CJI, ma intalnesc prea des cu tineri blazati, imbatraniti prematur, al caror prim raspuns, indiferent de ce li se propune, este „nu“. Chiar daca ar putea face ceva deosebit, se opresc, nu isi negociaza subiectele, nu incearca sa-si convinga editorii… ªi tot ei se plang ca se ocupa de lucruri banale. Apoi vin ceilalti, care viseaza in masa sa ajunga editorialisti, sa scrie coltul din prima pagina… In SUA ti se spune clar: nu esti scriitor, cititorul trebuie sa primeasca un text care nu-l face sa se opreasca din paragraf in paragraf, sa se intrebe „ce-a vrut sa spuna poetul“… In Romania, jurnalistii se vad pe sine ca un soi de oameni de litere, chiar daca nu au scris vreo carte si nici nu o vor face. Ei vor opinie, permanent opinie si puncte de vedere proprii. Nu cred ca asta e important pentru cititor, cred ca mai degraba trebuie descoperite subiecte obscure, trebuie aprofundate lucruri care sa-l faca pe cititor sa simta ca a aflat ceva, sa-l faca martor, daca nu chiar complice al unei descoperiri. Revenind la tineri: urmeaza lenesii – si sunt multi. |n fine, vin cei care simt nevoia de a face lucruri deosebite, capabili sa sustina texte de intindere – reportaje, povesti, interviuri de multe pagini, in care sa fie mai important omul despre care scriu decat prezenta autorului in text. Mai putin „show-off“, mai multa oralitate si fluenta in scriitura. Imi doresc sa scriem povestile pe care le spunem la o bere – de fapt de acolo se nasc si o mare parte dintre subiectele abordate…
Oralitatea care transpare din fiecare text din DoR este naturala sau cosmetizata?
Din pacate, pierdem multa vreme cu editarea textelor. Unele ajung si la 4-5 variante. Insa exista si destule texte la care nu schimbam aproape nimic. Depinde mult de cine scrie un text – daca stie sau nu ce are de facut. Pentru unii, nu conteaza decat produsul final. Altii stiu ca, de fapt, conteaza procesul care duce spre acel produs – ce se intampla in afara interviului, inainte si dupa, munca de acasa, de la birou, predocumentarea, felul in care se schimba lumea in timpul asta… Un text de anvergura este un proces, acopera mai multe momente, nu doar cel al interactiunii cu un om sau un eveniment. Oarecum similar – Puiu si Aurora, un film pentru care, de la idee la produs final, a fost nevoie de 4-5 ani de munca. Problema cu o revista trimestriala este ca trebuie sa divorteze de stire, de eveniment, dar sa nu piarda din actualitate. Eu nu pot sa scriu despre un festival de film sau un concert care a avut loc acum trei luni – decat daca a fost vreo revolutie, daca s-au omorat oamenii la iesire si daca asta denota un fenomen…
Ce mesaj ascuns contine revista DoR? Cui i-l transmite si ce vrea sa dezmorteasca?
Intentia care nu apare in scris, dar care exista ca declaratie de principiu este ca vrem sa le aratam oamenilor ca sunt mai asemanatori intre ei decat siar dori sa recunoasca. Apoi, oamenii care scriu aici sunt un pic altfel – mai relaxati, fara incrancenarea si caracterul vindicativ din presa de azi. Prin textele lor, DoR transmite mai departe aceasta stare de oarece relaxare, de privire corecta asupra lucrurilor. Ne ferim de tot ceea ce se practica azi – informatie incorecta, partinitoare, informatie inutila… In texte aparem mai putin noi si mai mult cei despre care scriem. Vad presa de astazi ca pe un amestec de Mircea Badea si Andrei Plesu. Amandoi isi gasesc locul si publicul. Vrem, nu vrem, Mircea Badea a facut 10% audienta, mai mult decat unele meciuri importante… Noi cred ca ne gasim publicul prin ceea ce facem si felul in care am ales sa o facem.
