Loading ...
Newsletter
Opiniile editorilor
Disparitia lui Fanus Neagu a fost resimtita din plin nu numai in lumea culturii sau de nenumaratii prieteni pe care i-a avut stapanul metaforei din proza romaneasca. Lumea vinului a primit si ea o grea lovitura, poate si pentru ca Fanus a fost considerat cel mai bun prieten si cel mai credincios vasal al vinului, element pe care l-a considerat mereu ca fiind parte integranta a spiritualitatii romanesti. Vinul.Ro publica o emotionanta scrisoare trimisa de Sergiu Nedelea, presedintele Federatiei Somelierilor din Romania.
Fanus Neagu a plecat sa caute vinul de stele
La sfarsit de primavara, Fanus Neagu a plecat și el dintre noi, trecandu-si numele pe lista alarmant de lungă a pierderilor din ce in ce mai dese ale culturii nationale. Trist este ca in urma raman atat de multe goluri – mult prea multe – incat nici nu stii pe cine e mai bine sa plangi: pe cei plecati sau pe cei ramasi…
Fanus Neagu a reusit sa acopere cu geniul sau o paleta larga de genuri literare: jurnalist, memorialist, nuvelist, romancier, dramaturg, gazetar de sport, pamfletar, poet. Ne-a umplut existenta cu entuziasmul sau molipsitor, ne-a infrumusetat-o cu scanteierea verbului sau atat de viu. A reusit performanta sa fie un scriitor al tuturor, nu numai pentru ca a scris pentru fiecare. Ceea ce il particularizeaza pe Fanus Neagu in Panteonul literaturii romane este divinizarea Vinului, element pe care l-a perceput si l-a promovat mereu ca pe un pilon al spiritualitatii specifice romanului. Din pacate, la 24 mai, calimara cu vin din care isi tragea seva inspiratiei s-a varsat.
„In miez de primavara, miroase a miracole”
Asa spunea, intr-una din scrierile lui, Fanus Neagu, referindu-se la grau si la vin, cele două coloane pe care s-a zidit sufletul romanului. Si parca am astepta si noi acum un miracol, sa-l vedem reaparand printre noi, facandu-ne sugubat cu ochiul si aruncand anatema asupra celor care pocesc vinul si limba romana. La 79 de ani moartea este predictibila, dar in cazul marilor creatori intotdeauna vine prea devreme. Parca am mai fi asteptat un roman, un articol, macar o vorbă de duh. Sunt multe, atat de multe frazele lui Fanus Neagu intrate in legenda. Si totusi, ar mai fi fost loc de cel putin inca pe atatea. Mai ales acum, cand, asa cum remarca scriitorul, “niciodata n-au existat în Romania atatia analfabeti”. Cand te apropii de opera lui Fanus Neagu nu ai cum sa nu remarci ca in mijlocul ei, indiferent de context, se afla mai mereu Vinul. De exemplu, intrebat fiind cum il caracterizeaza pe un fotbalist devenit intr-o vreme vedeta, maestrul a replicat sec: “E un dobitoc! Ii place vinul dulce…”. Celebra a rămas definitia data de el vinului bun: “sa fie alb, sec, rece, mult si gratis!”. Cu un an inainte de disparitie, intelepciunea adaugata de varstă l-a facut sa modifice definitia, “cel mai bun vin este cel pe care il bei acum…”. Criteriul cantitatii fusese eliminat “nu c-ar fi disparut pofta, nu, ea e desavirsita, insă nu ma mai tin balamalele”. Fanus Neagu a stiut sa guste din viata la fel ca si din vin. Cu apetit de gurmand si cat mai des. Spunea ca “parintii si prietenii ti-i traiesti”. Din cauza asta, niciodata nu a fost vazut singur în restaurantele unde poposea destul de des. Pentru ca de limba romana si de vin nu te apropii singur. Cu pana muiata in amintirea chefurilor prelungite la diferite restaurante a scris volume remarcabile, ramase ca piese de referinta in cultura nationala.
„Nu de moarte mi-e frica, mi-e teama ca mor…”
Parafrazandu-l pe Edgar Wallace, Fanus Neagu spunea pe patul de spital: “nu de moarte mi-e frica, mi-e teamă ca mor”. Cu alte cuvinte nu il inspaimanta disparitia fizica, cat cea din constiința publica. Si asta pentru ca Fanus Neagu a creat intreaga viata pentru oamenii in mijlocul carora a trait atat de tumultuos… S-a nascut la 5 aprilie, in Gradistea de Sus, judetul Braila, intr-o familie de tarani. A crescut in portul de la Dunare, printre patimi incendiare, mai toate legate de femei, de vin, de sport. Ajuns in Bucuresti s-a integrat firesc in boema literara a prolificilor ani ‘60. Locuia, la inceput, intr-un subsol. Dar serile erau ale lor: Fanus Neagu, Nichita Stanescu, Radu Cosasu, Eugen Simion, Mircea Dinescu, Ion Baiesu… Erau atat de multi incat maestrului i-au trebuit două carti in care sa le adune portretele (“Cartea cu prieteni”, vol. I și II). Cred, cu toata convingerea, ca teama maestrului ca va muri nu era justificata. Poate ca mai sunt putini cei care vor relua paginile din revistele “Luceafarul” si „Amfiteatru” sau care vor mai reciti spumoasele cronici sportive din „Romania Literara”. Dar în biblioteca fiecarui indragostit de literatura si vin este obligatoriu sa se regaseasca “Intamplari aiurea si calatorii oranj”, “Scaunul singuratatii”, “Cantonul parasit”, “Frumosii nebuni ai marilor orase”, “Echipa de zgomote”, sau “Ingerul a strigat”. Macar acestea, daca nu toate volumele. Lectura lor ne va face intotdeauna mai frumosi si mai buni, ne va ajuta sa ne ințelegem mai bine pe noi insine. Pentru ca Fanus a fost obsedat de frumusetea limbii romane, de spatiile prin care a trecut si de oamenii pe care i-a intalnit. Chiar si atunci cand plesnea din biciul verbului, nu era un contestatar, ci doar un doritor de bine.
Premonitia eternitatii
Cu sufletul inlacrimat de vestea disparitiei sclipitorului condeier care a fost Fanus Neagu, am scos din raft o carte de referinta – antologia „Fanus Neagu: Povestea viei, cantecul vinului”, de dr. ing. Gabriel Let – si am rasfoit-o, varsand o picatura de vin din pahar in memoria sa. Mai departe, cuvintele noastre sunt de prisos. Inainte de despartirea de omul Fanus Neagu, cuvantul ramane pentru totdeauna in stapanirea scriitorului, cel care a trecut prin filtrul metaforei sale, atat de superb, o extraordinara premonitie a eternitatii:
“De-atatea ori, cand vine primavara cu farmec molatec si intunericul nenoptatic al serilor ei visatoare, ma simt ca sunt de stuf, ca sunt albastru, ca sunt de salcie si de plop si de flacara vie, bezmetica din nodul Chiralinei. Dorm cu capul pe iarba dorului si visez la bucurii pe care nu le-am trait. Mi-e dor mereu de timpul dus, in campiile lui m-am simtit traind plin de rosturile firii. Trec prin clipe ca o luntre de coaja de mesteacan, cu suspinul apelor din primaveri. Un drum spre niciunde ma cheamă mereu si el este eternitatea mea. (…) Ma surprind in suflet ca-n aprilie ne va trece prin minte amandurora mireasma vinului pe care l-am baut la Braila si vom pleca iar ca sa-l cautam de stele. (…) Binecuvantati viata! Imi las gandurile in amplul labirint al trandafirilor din purpura tineretii, ca o aripa descantata din vinul pe care-l beau zeii; un arbore al Soarelui si mireasma ploii roditoare. (…) Plini de mireasma din noaptea Invierii lui Christos, vinul e cupola sub care se produc rasturnari ale spiritului, precum si asezari in cantec, in dor si an simboluri. (…) Primavara, vinu-i la fel de simtitor ca si omul. Cine trece acum prin campia Brailei va bea, va cauta si va iubi pana la sfarsitul zilelor.”
