Pentru unii, e „omul-orchestra“, cel care canta din barba, din gat, din piele, din toata fiinta de carne si suflet pe care o ofera pe de-a-ntregul de fiecare data cand urca pe scena. Pentru altii, e nebunul cu „don’t worry, be happy“. Cert este ca a pasit pe scena cu Filarmonica din Viena, Yo-Yo Ma, Chick Corea si Herbie Hancock si ca este privit ca un ambasador universal al muzicii clasice si al jazz-ului. Mai mult decat un simplu solist, McFerrin este ultimul reprezentant adevarat al „renasterii’’ muzicale a sfarsitului de secol XX, un explorator care combina jazz-ul, folk-ul, corul, a cappella si muzica clasica – carora le adauga propriile sale ingrediente. Ca dirijor, e greu de egalat. Ca voce, este un aparat de redare hi-fi: poate reproduce trompeta din partitura de jazz a melodiei „Round Midnight“ sau poate interpreta flautul din operele lui Faure si Vivaldi. Sau poate face ceea ce face pe scena, de fiecare data. Am avut ocazia sa schimbam cateva cuvinte cu acest „guru“, in putinele minute disponibile inainte de concert.
Reporter: Adrian Vasilescu
Editare: Radu Rizea
V-ati nascut intr-o familie de muzicieni de opera. Cat ati pierdut din copilarie pentru a ajunge la performanta?
Am zis-o si o mai zic – parintii nu m-au obligat niciodata sa cant. M-am interesat singur si destul de devreme de muzica. Am studiat clarinet si pian, dar niciodata nu m-am simtit mai aproape de un instrument decat de propria mea capacitate de a emite sunete, de voce si tot ce a urmat… Dupa prima intalnire cu jazz-ul am stiut clar ca asta vreau. Voce si improvizatie. O broderie acustica dedicata publicului din sala.
Ati ajuns in Romania. Trebuie sa fie un soi de Timbuktu (n.r. – capatul lumii, in jargon)
Din pacate nu prea stiu multe despre Romania… Ce am vazut pana acum mi-a placut. Oamenii sunt calzi, mancarea e buna. Am auzit ca aveti vinuri bune, mi le-a laudat cineva, nu am avut inca ocazia sa le gust…
Avem Dracula, Ceausescu, Nadia Comaneci, Hagi…
Imi pare rau, n-am auzit. Dupa mai mult de 30 de ani de activitate, care este momentul in care v-ati simtit cel mai bine ca artist? Momentul acela pe care, daca ati putea alege, nu l-ati mai lasa niciodata sa treaca…
A la Faust…
O, Doamne, imi este chiar greu sa aleg un moment… Totusi, cred ca cel mai bine m-am simtit atunci cand mi-am dat seama ca pot fi interpret solo. Era in martie 1983 si eram in Ashland, Oregon. A fost unul din acele momente in care toata lumea a fost a mea. Minunat…
De unde vine muzica? Talent, munca…
Mereu este vorba de munca, multa munca, exercitii si repetitii permanente… Bine, trebuie sa ai si ceva talent, dar in primul rand este vorba de munca. Si este obligatoriu sa fii cinstit, sa-ti cunosti limitele, sa-ti poti recunoaste punctele slabe si sa valorifici punctele forte. Nu trebuie sa fii doar un cantaret care interpreteaza ce au facut altii, trebuie sa vii cu ceva nou, fara sa copiezi pe nimeni. Este de neiertat sa ai un talent deosebit, dar sa alegi sa copiezi pe cineva – fie si doar ca tehnica de interpretare. Sunt multi care se copiaza intre ei si atunci e normal sa semene toate cantecele intre ele… Daca ai o farama de talent si o simti, stii ca e acolo si poti sa o aduci la suprafata si sa nasti ceva frumos… atunci poti sa faci muzica. Sa creezi muzica. Oricine poate sa plagieze. Avem tehnica necesara pentru a face orice sa sune ca orice, la o adica…
O curiozitate: care este efectul batailor in piept pe care le practicati cand interpretati? Au efect asupra vocii? E „percutie vocala“?
Nu e nimic deosebit, e ceva ce tine mai mult de pregatirea interpretarii. Nu e mare lucru. Suna a mai mult decat este de fapt.
Daca mergeti la microfon ca la munca, mai aveti timp sa ascultati muzica?
In primul rand, de fiecare data cand ma asez la microfon, ma asez sa fac ceea ce-mi place. Nu se mai simte ca fiind „munca“. Si, da, ascult muzica, nu vad cum as putea sa nu ascult… Keith Jarrett, Miles Davis, Weather Report, Chick Corea… O mare actrita spunea ca nu poate alege un rol favorit, pentru ca ar fi ca si cum ar spune ca isi iubeste un copil mai mult decat pe altul. Dintre toate colaborarile de pe scena si din albume, a fost vreuna care sa poate fi numita „favorita“? Da, ar fi cateva… Am colaborat cu multi artisti… daca stau sa ma gandesc bine, e extrem de greu sa aleg o colaborare sau alta… Fiecare in parte a fost un moment deosebit si m-am simtit bine de fiecare data. Sunt momente care se traiesc acolo si atunci, care nu se mai repeta niciodata, dar care te fac atent, sa nu lasi sa treaca alte momente pe langa tine… E vorba despre ce se intampla acolo, intre sunetele tale si celelalte sunete din jur.
Ca profesor, ce va doriti cel mai mult din partea elevilor si studentilor carora le predati?
Cel mai mult imi place sa vad ca sunt pasionati de muzica si in general de ceea ce fac. Pe de alta parte, imi place sa-i fac sa inteleaga ca muzica are si o latura distractiva, desi e o munca foarte serioasa – mai ales daca ne referim la instrumentisti.
Ati castigat mai multe premii Grammy. Si tot Grammy au primit si niste oameni care au destul de putin de-a face cu muzica. Sunt premiile reprezentative pentru cariera si munca unui artist?
Am cateva premii acasa, cateva la biroul meu de management din New York… Dar trebuie sa spun clar ca am primit un Grammy pentru ceva ce n-am meritat…
Pai l-am luat pentru o scena dintr- un film in care se auzea o muzica de la un radio de pe o masuta de bucatarie… Tocmai ce terminasem inregistrarile, iar producatorul ne-a prins in ultima clipa in studio si ne-a zis ca are nevoie urgent de un singur vers dintr- o melodie, pentru scena cu radioul de pe masuta. Ne-a luat trei minute sa inregistram secventa de cateva secunde, iar pentru asta eu am luat un Grammy. Mi s-a parut complet nemeritat… N-are niciun sens…