Loading ...
Newsletter
Opiniile editorilor
Unul dintre cele mai vechi mituri urbane este cel al existentei unui vin atat de vechi incat timpul l-a transformat intr-un magiun gros si parfumat, care nu doar ca a nu a pierdut nimic din calitatile sale bahice, ci chiar a castigat in putere, o lingurita fiind capabila sa trimita la culcare o echipa de muncitori constructori (variantele sunt numeroase). Toata lumea cunoaste pe cineva care a descoperit un vas vechi de vin, in care nu se mai gasea decat o gelatina ciudata. Ca era vorba de o sticla gasita in pivnita unei case demolate in perioada sistematizarii Bucurestiului sau de o ulcica bine sigilata dezgropata in via bunicului, cert e un singur lucru: vinul se redusese pana la o cincime din volumul vasului, devenind „marmelada”. In pofida evidentei logice ca primul compus din vin care se evapora este alcoolul, povestea este sustinuta de foarte multi oameni.
Mergand pe firul povestii, am descoperit ca exista, in mare, doua dimensiuni ale acestei legende urbane: cea in care vinul este uns pe paine si te imbata instantaneu si cea in care i se adauga doua-trei linguri de apa, iar bautura obtinuta este atat de tare incat poate imbata intre trei si opt oameni. In prima varianta, cea a sandwich-ului, nu este vorba decat despre o minciuna sfruntata, iar cea mai enervanta versiune a povestii este cea cu „mi s-a intamplat mie, sa mor daca te mint!”. In cea de-a doua versiune se pare ca se afla samburele de adevar al povestii: este, de fapt, vorba de alcool, nu de apa, de unde si efectul brusc si dur asupra bautorului.
„Nici de pe vremea lui Ștefan nu se facea magiun”
Pentru ca multe povesti despre vinul-magiun dau drept loc al intamplarii zona Moldovei, undeva intre Cahul si Cricova, l-am abordat pe Constantin Ciotu, director general al Briz International, importator al vinurilor Acorex din Cricova. „Am vazut sticle din 1600-1700 si, cele care s-au pastrat cat de cat bine, aveau peste jumatate din continut. Era un vin vizibil mai gros decat un vin proaspat, insa in nici un caz nu era vorba despre vreo marmelada. Nici daca era de pe vremea lui ªtefan nu ajungea gelatina”. Nu de aceeasi parere este Miron Manega, scriitor si jurnalist, care a avut deosebita placere sa se ameteasca, prin 1986, cu „marmelada”: „Eram in Minis, la fostele crame imperiale, la degustare si, la un moment dat, am fost servit si cu ceea ce se chema acolo vin-magiun. ªi, evident, m-am ametit. Ce-i drept, am degustat destul de sanatos, si inainte, si dupa „magiun” ceva Cadarca, insa nu mi-am pus niciodata problema sursei de ameteala… Am fost convins pana acum ca de la „magiun” mi se trage, mai ales ca mi s-a spus atunci ca e vin din vremea lui Franz Joseph”.
Experimente si explicatii
Pentru a studia, cat de cat fenomenul, am experimentat, timp de o luna, cu diverse vinuri. La vinurile rosii, care ar merita numele de „magiun”, reziduul de substanta uscata de pe pahare lasate la evaporat a fost de ordinul micronilor. Unele au prins mucegai, dar atat. Cea mai aproape de implinirea povestii a fost o Feteasca Alba de la DAVINO, insa numai in pahare de sampanie, cu fundul foarte ascutit, unde s-a strans un vag rest de zahar (mai putin de 0,1 grame, din cei 10 ml de vin lasati la evaporat). Adaugand un strop de apa, nu doar ca si-a pierdut definitiv mirosul, insa alcoolul era complet absent.
Misterul legendei vinului-marmelada este partial explicat de catre profesorul Ioan Namolosanu, seful catedrei de viticultura si vinificatie din USAMV Bucuresti. Este vorba despre un obicei relativ barbar al unor neamuri din spatiul ex-sovietic si despre obiceiuri de consum care au ajuns, sub forma de zvon deformat, si la urechile romanilor. „Pot spune ca un asemenea vin nu exista, nici macar in zonele unde se practica mult vinurile dulci si fortificate, singurele care, prin absurd, ar putea ajunge la un asemenea stadiu. ªi ar fi, oricum, vorba despre altceva, nu vin, din moment ce 80% din vin este reprezentat de lichide, iat substanta uscata este de 15-25 de grame la mia de mililitri. Nici in Moldova, la Cricova, nici in Georgia nu se poate vorbi despre un asemenea produs. Marmelada, insa, este altceva: orice concentrat de fructe poate fi adus in stadiul de marmelada. Singurul lucru care se apropie de aceasta legenda este un obicei gruzin: in must concentrat, scazut la flacara pana devine marmelada, se adauga alcool sau chiar distilat de vin. Poate ca un necunoscator nu isi da seama si poate crede ca ar fi vorba despre vin, mai ales ca alcoolul de 90 de grade nu se simte, dar in niciun caz nu este vorba despre asa ceva. Daca ne referim la amfore sau ulcele, in nici un caz nu se poate sa ramana vreun rest de alcool in substanta uscata care se depune. In toata viata, nu a existat nici o carte care sa-mi fi trecut prin mana, romaneasca sau straina, care sa consemneze existenta unui asemenea vin-marmelada”, povesteste profesorul Namolosanu.
Asa ca, data viitoare cand vi se mai spune povestea magiunurilor alcoolizate, povestiti-le amicilor despre gruzini si, eventual sugerati-le sa beau un brandy ieftin. E mai sanatos. Iar daca va numarati printre cei care au mancat marmelada cu muncitorii din vie si ati intrat in coma alcoolica, rositi putin si incercati sa nu va mai laudati cu fantezii aberante… E timpul sa punem miturile la locul lor.
„Doar o poveste”
Cu o experienta in degustare mai mare decat multi dintre bautorii inveterati de vin, degustatorul expert Lucia Pirvu este, la randul ei, convinsa ca este vorba de o plasmuire: „Nu am vazut niciodata, si nici nu am auzit din vreo sursa de incredere, care sa stie despre ce e vorba, ca ar exista un asemenea vin. Am gustat multe vinuri vechi si, intr-adevar, pot fi puternic iodate, se formeaza mult glicerol, insa nu se poate vorbi, din punct de vedere al consistentei, decat despre un lichid, in nici un caz despre o substanta solida sau de gelatina. Nici cele mai dulci vinuri vechi, sa zicem Grasa de Cotnari, nu ajung la acest stadiu. Este o poveste frumoasa, dar este doar o poveste”.
