Mancarea organica este mai scumpa decat cea disponibila in supermarketuri pentru un motiv simplu: pe un hectar de rosii, sa zicem, cresc nu doar mult mai putine plante, ci si rosii mai mici, mai firave, care necesita mai multe tratamente. In schimb, au gust de rosii, nu de hartie si de creta. Inceputa ca un curent exclusiv al fermierilor, interesati sa-si revigoreze pamanturile obosite de agricultura „de performanta“, agricultura organica a ajuns sa ocupe mii de file de legi care variaza de la o tara la alta.
Initial, agricultura organica nu se referea decat la utilizarea fertilizantilor de natura organica, fara a necesita inlaturarea altor tratamente, iar agricultura bio(logica)/ecologica avea in vedere excluderea tuturor tratamentelor cu substante de sinteza. Tendintele organice nu tinteau decat „repararea“ pamantului, pe cand cele bio/eco veneau sub presiunea descoperirilor legate de modul in care substantele de sinteza afectau sanatatea si longevitatea consumatorilor. Astazi, termenii au devenit congruenti si nu exista decat pure preferinte lingvistice in diverse zone ale lumii. Astfel, termenul de „produs ecologic“ este preferat in Germania, Danemarca, Spania, Cehia, Polonia, Ungaria si Romania, „biologic“ – in Franta, Italia, Portugalia, Grecia, Olanda etc.; iar „organic“ – in SUA, Noua Zeelanda, Africa de Sud, Australia. Japonia sau Malta.
Definitia curenta pentru produsele bio/eco/organice este legata in primul rand de standardele de productie – fara pesticide, fara fertilizatori artificiali, fara contaminare umana sau industriala, fara radiatii cu ioni, fara aditivi alimentari si, daca este vorba despre animale, fara tratamente masive antibiotice, fara hormoni de crestere si cu o alimentatie „sanatoasa“. In majoritatea tarilor nu se poate aplica eticheta de „bio“ decat organismelor care nu au suferit modificari genetice. Mai mult, un producator „bio“ este obligat sa faca si dovada ca poate asigura transportul si depozitarea de dinainte de vanzare in conditii care sa nu afecteze calitatea ecologica a produselor.
In traducere, daca o gospodina din Copsa Mica face agricultura traditionala, cu balegar si piatra vanata (substantele simple, de genul sulfatului de cupru, carbonatului de calciu sau fierului sunt acceptate ca tratamente „bio“), nu va primi certificat pentru ca fabrica de alaturi polueaza constant terenul. La fel se intampla cu cei care au culturile la marginea unui drum national, orice efort de a produce „bio“ fiind zadarnicit de oxizii de plumb masiv eliberati de tevile de esapament. Pe de alta parte, nicio cultura de pe o pasune din varful muntelui nu va fi certificata ca fiind „ecologica“ daca utilizeaza seminte modificate astfel incat cultura sa fie mai rezistenta la frig sau la daunatori specifici.
Multe legi, putine suprafete
Produsele eco se numara printre cele mai exhaustiv legiferate produse din lume. Obtinerea certificatului este doar primul pas, majoritatea fermierilor fiind obligati sa accepte oricate inspectii decid autoritatile ca este necesar, pentru a-si mentine certificarea. La fel ca pe vremuri, cand prezenta unui sac de zahar sau de condimente ducea la trimiterea in puscarie a proprietarilor de crame de vin, astazi se poate pierde certificarea eco doar pentru ca s-a descoperit o urma de ambalaj de insecticid in gunoiul fermierului.
Exista trei niveluri de certificare pentru produsele eco, un lucru putin stiut in Romania si care le permi-te speculantilor sa vanda produse cu „urme de ingrediente bio“ la preturi exorbitante. Tot ce este 100% organic si este certificat ca atare va purta eticheta „100% organic“. Pentru produsele care au minimum 95% ingrediente organice, se poate folosi eticheta „produs organic“, iar pentru cu 70% ingrediente organice, se poate folosi termenul ca atare in numele produsului, dar vor lipsi sigiliile autoritatilor (sigilii care difera de la tara la tara). Chiar si produsele care folosesc doar cateva produse organice pot folosi acest termen in spatiul rezervat descrierii continutului. Deci sa nu va speriati daca veti descoperi biscuiti din grau organic cu aditivi de gust, culoare si aroma, conservanti artificiali si alte E-uri. Se poate, pentru ca multi producatori cauta sa exploateze lipsa de cunostinte a consumatorilor.
Agricultura organica este o sansa uriasa pentru Romania, si mai ales pentru zonele abandonate cu mult timp in urma. Avem pamant mult, destul de bun, si multe zone in care productia poate reincepe. Deja, in 2005, in Romania existau 87. 916 hectare cu productie certificat organica, repartizate in 2.920 de ferme. Un avans enorm fata de Bulgaria (14.320 de hectare, 351 de ferme, cf. Arina Antoce, Silvia Cazacu, Ioan Namolosanu et.al., „Viticultura Ecologica“) si mult mai mult decat in tari cu traditie, cu cerere mare, dar fara potential geografic: Cipru are 1.698 de hectare certificate, Belgia – 22.996, Irlanda – 35.266, Malta – 14, Luxemburg – 3.243 (cifre publicate in Agende Bio, 2007, cf: idem).