Radu Rizea

Revin cu o serie de articole din Saptamana Financiara. Aici gasiti o scurta (si destul de incompleta, deh, probleme de spatiu tiparit) istorie a absintului. O voi completa, cat de curand.

Interzis pe nedrept de o conspiratie a puritanilor si a producatorilor de vin, absintul devine periculos doar consumat in exces

Povestea absintului, cea presarata de crime si minti ratacite, este de fapt povestea uneia dintre cele mai mari imposturi care au stat vreodata la baza legendelor urbane. Halucinatiile provocate de absint si toxicitatea bauturii sunt astazi recunoscute a fi simple inventii si exagerari. Un singur fapt, dintre toate cele spuse despre absint, este valabil, asa cum este valabil pentru orice alta bautura: excesul este periculos.

Absintul este, s-o recunoastem, una dintre cele mai controversate bauturi si una dintre putinele licori interzise chiar si in perioada recenta. De aceea este si bautura care poarta cele mai multe nume. Absintul traditional este „absinthe“, cel cehesc este „absinth“, falsul absint, destinat pietei americane, este „absente“. Multe absinturi isi revendica o radacina „Clandestin“, insa doar ca o ramasita a vechilor legende. Exista si explicatii pentru aceste nume.

Absintul clasic, cântat si descântat, pictat si descris de artistii secolului XIX, este un distilat de ierburi, intre care o proportie mare o au florile si frunzele de pelin, la care se adauga, in mod traditional, anason. „Absinth“ (fara ‘e’) este varianta ceheasca de absint, numit si absintul boemei. Insa numele este tot o eroare, sensul primar fiind de „bohemian-style“, adica dupa retete din Boemia. Spre deosebire de „original“, absinth-ul nu foloseste decât foarte putin (sau deloc) anason, molura (fenicul) sau alte ierburi utilizate in mod traditional, ci doar pelin. De asemenea, nu este un distilat, ci un macerat – ierburile macinate sunt lasate in alcool, iar bautura rezultata este colorata artificial. „Absente“ este o bautura care utilizeaza, in loc de pelinul clasic, Artemisia Absinthium, o „ruda mai saraca“, pelinul „de Sud“, Artemisia Abrotanum, mai lipsita de esente chiar decât pelinelul, Artemisia Pontica, pentru a putea fi vânduta in SUA.

Disputa moderna asupra calitatilor si pericolelor absintului se poarta pe marginea unei substante continute de pelin, thujone, care este permisa in UE doar in cantitati de sub 10 miligrame la un litru de bautura sub 25 de volume alcoolice si 35 de miligrame la litru pentru bauturi mai tari. Absintul clasic putea contine pâna la 235 de miligrame, insa concentratia poate fi astazi reglata astfel incât sa ramâna in limitele impuse de lege. Thujone-ul este banuit a fi inrudit de departe cu THC-ul (tetrahidrocanabinolul), substanta activa din marijuana. Insa studiile au demonstrat ca si concentratiile maxime de thujone sunt prea departe de a putea provoca intoxicatii sau halucinatii, in acelasi stil in care ar trebui baute vreo 15.000 de cutii de „Cannabis Ice Tea“ dintr-o data, pentru a ajunge la efectul unei tigari cu canabis. Practic, orice om ar fi de mult mort dintr-o intoxicatie etilica, inainte sa apuce sa se drogheze cu absint.

Legenda fabricata

Prin 1840, trupele franceze care se intorc din Algeria aduc cu ele pasiunea pentru absint, bautura ce li se distribuia gratuit militarilor, ca tratament pentru malarie. De altfel, distilatele de pelin se foloseau inca din Antichitate (de la persi, egipteni si vechii greci): in 1550 I.H., Ebers papyrus consemneaza utilizarea acestuia in scopuri medicale. In 1792, dr. Pierre Ordinaire, un medic elvetian, lansase distilatul de pelin ca panaceu. Momentul de glorie vine prin 1860, când bautura cucereste cafenelele si cabareturile Parisului. Pe masura ce apar tot mai multi producatori, materia prima fiind la indemâna, iar viile fiind distruse in doua valuri de catre filoxera, absintul depaseste chiar si vinul in vânzari. La pragul dintre milenii, se estimeaza un consum de 60 de litri de absint pe cap de locuitor in Franta (unde azi se beau putin peste 40 de litri de vin pe an).

Bauturii i se inchina tot mai multe poezii si tablouri, insa boema artistica este in curând demonizata de restul lumii. Dupa ce trece prin paharele unor Verlaine, Baudelaire, Van Gogh, Rimbaud, Wilde, Degas, Toulouse-Lautrec sau Aleister Crowley, devine simbol al drogului si nebuniei. Miscarea „temperantei“, bine finantata de producatorii de vin care nu stiau cum sa-si recupereze piata pierduta, inregistreaza prima mare victorie in 1905: un muncitor alcoolic, Jean Lanfray, isi omoara familia, iar presa da vina pe absint, provocând prima interzicere nationala a bauturii, chiar in tara-mama, Elvetia. Nu conteaza ca Lanfray bause doua paharele dimineata, apoi se imbatase toata ziua cu vin si cu alte tarii. In 1906, absintul este interzis in Belgia si Brazilia, in 1907 in Congo, in 1912 in SUA si in 1915 in Franta. Ramâne legal in Spania si in Portugalia, unde s-a produs fara incetare pâna astazi. Revirimentul bauturii vine abia in anii ’90, când BBH Spirits „isi da seama“ ca nu exista nicio interdictie in Marea Britanie si incepe sa importe absint cehesc, de la Hill’s Production. Si, la fel ca orice moda, Marea Britanie impune din nou pasiunea pentru absint, care reintra in legalitate dupa ce se demonstreaza, inclusiv spectrofotometric, ca riscul este egal cu zero. A se servi cu apa rece si zahar.