Radu Rizea

Am revenit de la Vinvest. Multe lucruri bune, putine minusuri, oras superb. I-am trimis de cateva minute un text lui Cezar, despre ce am vazut si am gustat, insa doresc sa ofer aici spatiu pentru toti cei care doresc sa-si spuna parerea despre Salon, despre piata de astazi sau orice altceva legat de actualitate si Vinvest. Voi reveni si eu, rapid (cel mai tarziu maine), cu cele doua-trei maruntisuri mai putin placute legate de vinurile noastre de algocalmin.

Tot despre scandalul Brunello: primul post de pe acest blog se refera la Banfi. Nu oi fi eu vreun degustator autorizat, dar cred ca pot sa depistez merlot-ul din cupaje. Am facut-o in cazul a cel putin doua Fetesti Negre “100%” de pe piata romaneasca, dintre care, intr-unul dintre cazuri, nu exista decat 5% merlot (“pentru culoare”, a jurat cu mana pe inima un domn in care am incredre). asa ca tare ma’ndoiesc ca Brunello de la noi ar fi in culpa… Dar, cum ziceam, nu le-oi sti eu chiar pe toate… Poate ne mai lumineaza Lerida?

Ca veni vorba de Adi Sancraian. La prima intalnire de anul asta s-au croit toate nepotrivelile de pe fata pamantului, astfel incat am ratat-o. Mare pierdere, au zis si George Moisescu, si Vali Ceafalau, rasucind nitel tirbusonul in rana… Asta e. Am ajuns in schimb la a doua… Trei vinuri din zece bateau lejer de 90 de puncte, din punctul meu de vedere. Incep cu cel mai dicutat (si disputat…): Prieuré St. Jean de Bebian, Blanc, 2001. Personal, i-am dat 90 de puncte doar din reflex: era memorabil. Ori asta e scorul pentru un vin al carui nas mi-l aduc aminte perfect chiar si acum, scriind despre ceva ce s-a petrecut cu mai bine de doua saptamani. Nu e greu: imaginati-va un piept de pui taiat fileuri, incins in unt si ingropat in smantana… cu arome ierboase si un pic mic de grill, cat sa-i dea savoare. Sincer, nu stiam ca un vin poate mirosi asa.

A existat o discutie despre un Cigalus Blanc de la Gerard Bertrand, daca nu cumva explozia de parfum din gura nu s-a datorat studierii intensive a unui vin rosu anterior (stiu, nu e ordinea naturala de degustare dar, dupa cum spune si Adi, “nu ne-am strans la degustare oficiala, suntem niste prieteni care beau un vin”). Oricum, se apropia binisor in catalogul meu de 88-89 de puncte. Peste 90 a mai primit, fara drept de apel, un Chateau de la Negly Porte du Ciel (92 la mine, 96 la jurii internationale, cred ca ajunsesera sticlele cam zdruncinate la restaurantul DaDa). Si as pune tot la capitolul vinuri mari un Gerard Bertrand La Viala 2002, care incepe un pic abrupt, pentru a dezvalui mai tarziu toate nebuniile care fac din Franta “mama” oficiala a vinurilor. Adancime, postgust lung, arome de tabac de prizat, pamanturi grase, dar si minerale, smochina, o urma de zeama de spanac… multe, foarte multe trepte in care se descopera. E ca un dans de batacanda pe care-l privesti cateva ore, cu mustiucul de opiu in gura – nu in sensul ca te doboara vinul, ci ca arabescurile sunt tot mai complexe si capata tot mai multe sensuri.

De remarcat, de la aceeasi degustare, un “desert” botritic: Domaine de Ravanes L’Ille (Blanc Licoreux Botrytis) 2003, de un echilibru perfect si care este adus la doar 16 euro (!), mult sub ceea ce s-ar putea cere pentru un asemenea vin. Tot din acea seara, trebuie sa amintesc de un Chateau de la Negly La Falaise (15% alc.vol) care tragea spre 78-80 de puncte chiar daca era lovit rau de tot de dop… Se intuia inca ce complexitati ascunde, si sper din toata inima ca o sa prind si o proba intreaga.

Da… nu credeam ca e greu de tinut un blog de vin, si totusi vad ca am reusit sa intarzii nepermis de mult cu posturile. Scuze, punct si sa facem o mica recapitulare a ceea ce s-a intamplat de cand nu am mai apucat sa postez:

- Diamond Club Art & Wine (sa traiti, domnu’ Moisescu, iar ne-ati bucurat): cu un aliniament de zile mari si patru castigatori (din opt “competitoare” si doua vinuri aduse la “prolonguement”). Nu o sa insist cu ceea ce s-a intamplat cu vinurile, o sa spun doar ca un Summus 2003 de la Banfi n-a “rupt gura” asistentei, dar a rupt inimile. Clasat imediat in spatele lui, Chateau Laroque 2001 Saint-Emilion Grand Cru Classe, m-a lasat la fel de indragostit, dar cu o deosebire de nuanta: pe Laroque l-as comanda la restaurante plutitoare de pe Sena, in tentativa de a cuceri o minunata printesa rusa, iar pe Summus l-as ascunde in cel mai nebanuit cotlon din crama, pastrandu-l fie pentru o improbabila aniversare a 20 de ani de amor salbatic cu respectiva printesa, fie pentru a sarbatori revederea cu un prieten vechi si drag.

De asemenea, nu o sa insist nici pe operele expuse de Gabriel Pop – faptul ca este primul bursier Sever Frentiu spune suficient.

Insa s-a mai intamplat ceva care chiar m-a remontat. Fusese o zi infernala, de alergat pe jos (eternele distante in Centru, pe care nu merita sa le strabati cu taxiul), pe o vreme mohorata, dupa multe nopti semi-albe. Moisescu se hotarase sa acopere partea muzicala a evenimentului cu ansamblul (ca n-o fi sa-i spun “trupa”) Distincto, patru tineri tenori cu ureche pentru inimile oamenilor din sala. La sfarsitul unei zile in care vezi doar oameni urati, baietii astia mi-au picat pe creier ca cel mai fin balsam. Si, in vreo doua interventii, demersul lor a fost sustinut si de Yana, o tanara si seducatoare soprana, care aduce mult si melancolic a Blondie, astfel incat am reusit sa plec de-acolo cu sufletul plin, reusind sa zambesc prin burnita autobuzului care se incapatana sa nu mai vina.

Util cititorilor, din aceasta experienta:

1) Vin de vara, fara mari pretentii, curat si super-accesibil: Marques de Caceres (din soiul Viura) si Casa Ferreirinha, din Douro.

2) Avem un Chablis accesibil si spectaculos adus de Lerida.

3) Nu se poate concepe o colectie de vin fara Summus si Laroque.

- A fost ziua lui Cezar (La multi ani!), care refuza in fiecare an sa si-o aniverseze altfel decat cu familia. Fara zgomot, fara balamuc, fara ambuteiaje de apartament… Insa prietena Vinul.ro, Rodica Ana Capatana, nu putea sa lase un asemenea moment sa treaca neobservat si, cu ceva timp “delay”, ne-a chemat pe cei apropiati lui Cezar la o sticla de Penfolds Grange. Un vin care te ajuta sa intelegi de ce unele vinuri costa 50 de euro sticla, altele sar bine de 1000. Desi e acelasi vin care a starnit controversa dintre Vali Ceafalau si Catalin Paduraru, vin si eu ca musca’n lapte, sa fac, cu permisiunea dumneavoastra, o mentiune. Exista comparatie si exista si conflict intre lumea noua si lumea veche a vinului. Nu noi le-am starnit, nu noi le perpetuam, doar le constatam si le raportam.

Ce vreau sa subliniez este felul in care “lumea noua” s-a comportat dupa 2000. La degustarea de vinuri Foster’s de la Hotel Marshall (alt eveniment despre care n-am apucat sa scriu) am avut ocazia sa degustam un Saint Henri (si nu numai) capabile sa se ia la tranta cu cele mai bune vinuri europene. Considerate “de lux”, pleaca de la sursa cu 50 – 200 de euro sticla, adica de 5-10 sau chiar 20 de ori mai putin decat concurenta directa. In schimb, aceste vinuri nu prea sunt “marketizate”. Drept pentru care imi evoca o scena din “Fight Club”, cand maimutele spatiale il prin in WC pe seful Politiei si, cu brisca la punguta cu doi bani, ii spun (aproximativ): “We cook your meals, we clean your house, we’re everywhere. DON’T F*CK WITH US!”. Adica “ne-ati luat de copii, va bateti joc cu aer superior de vinurile noastre, uite ca stim si noi sa facem vinuri de acelasi calibru. Nu ne enervati, ca va ingropam productia!”. Sau, ca sa-l citez pe Voltaire: “Il faut cultiver son jardin”, pentru ca lucrurile sa mearga bine pentru consumatori.

- Iar a venit Adi Sancraian in Bucuresti si ne-a zapacit pe toti, dar uite, iar ma cheama sefii la sedinta, munca sau ce-si inchipuie ei ca fac, deci dezvolt problema mai pe seara. Cu scuze pentru absenta si bucuros de revedere… A demain!

Prolegomene:

Dimensiunea standard #9 se refera la dopurile fabricate pentru sticla sa vin (#8 este pentru sampanie, # 7 pentru bere). Un dop #9 are, de obicei, doua lungimi standard: 1,5 inci, pentru vinurile cu o perioada de imbatranire recomandata de un an, si 1,75 inci pentru sticlele ce pot fi pastrate perioade mai indelungate. Dopurile de pluta de calitate superioara sunt taiate direct din scoarta unor stejari, iar cele de calitate inferioara sunt fabricate din pluta maruntita si incleiata dupa aceeasi metoda folosita la fabricarea PFL-ului. Alaturi de dopurile de pluta, se folosesc dopurile de polimer, screwcap-urile (cu filet, ca la sticlele de alcool) si, mai nou, dopuri de sticla.

Prima (si cam singura, de altfel) problema a dopului de pluta este riscul de busonare, descris de confratele Paduraru astfel: “Busonat – Termen ce caracterizeaza un vin care a prins „gust de dop”. Acest gust este foarte neplacut si foarte usor de identificat pentru a mai fi descris. Nici un vin nu poate fi pus la adapost de acest accident imprevizibil si de cele mai multe ori inexplicabil, chiar daca i s-a acordat cea mai mare atentie in procesul de vinificare. Gustul de dop provine in primul rand de la pluta si se datoreaza parazitilor din coaja. Cea mai buna pluta, care da rareori gustul de dop provine din Spania si Portugalia. Uneori, mai mult decat gustul de dop, vinul prinde gust de pluta mucegaita, situatie si mai grava. Acest gust provine din mucegaiurile care se dezvolta in alveolele plutei datorita unor manipulari neadecvate: sticlele trebuie sa stea tot timpul culcate pentru a evita segmentarea dopului. Uneori mirosul de dop se duce rapid; este de ajuns sa aruncam primii centilitri de vin, iar restul sticlei ramane neafectata. Dar un vin care poarta in intregime acest defect nu poate fi din pacate consumat.”

Pentru specialisti, nu mai e de spus decat ca substanta care distruge vinul este tricloroanizolul (C₇H₅OCl₃₎, format din interactiunea dintre clorofenoli si ciupercile din pluta, iar incidenta acestor defecte este estimata, in functie de lot, de la 1 la 15% din numarul de sticle imbuteliate. Cand studiile sunt efectuate de catre producatorii de dopuri, cum a fost cel folosit de catre APCOR (Associação Portuguesa da Cortiça), incidenta scade la 0,7 – 1,2%. La o degustare in orb organizata de catre Wine Spectator in Napa Valley, 7% din 2.800 de sticle au prezentat defect de dop.

Pentru standardele de fabricatie si de calitate puteti consulta International Code of Cork Stopper Manufacturing Practice. In general, dopurile trebuie sa aiba o putere compresiva intre 1 si 26 MPa (megaPascali) si o putere de flexare intre 0,4 si 4 MPa, la o densitate acceptata oriunde intre 400 si 1.500 de kilograme pe metru cub.

Discutia:

De cativa ani incoace, tot mai multi producatori incearca sa ne convinga de faptul ca dopul de pluta e o fitza care poate compromite vinul, neecologica (de fapt, industria plutei este considerata a fi printre cele mai ecologice) si, mai ales, ca si vinurile foarte bune pot fi imbuteliate cu screwcap.

Metoda a prins bine de tot in Noua Zeelanda, SUA, Australia si, in general, in mare parte din Lumea Noua, provocand o “nobila indignare” a francezilor. Sa nu mai pomenim de Portugalia, unde e interzisa taierea unui arbore de pluta. In materialul publicat de catre Valentin Ceafalau pe acest site,”scuza” e universale: “ Intrebati in mai multe randuri de ce au ales “screwcap” in locul traditionalelor dopuri de pluta, vinificatorii neo-zeelandezi au declarat de fiecare data acelasi lucru: “Pentru ca ne pasa de vinuri!”.”

Si, pentru a informa corect, citez din acelasi articol si lista de avantaje aduse de catre screwcap:

- siguranta ca vei primi un vin plin, viu, abundand de arome, baubil
- nu exista diferente intre sticlele de vin (aceeasi calitate in fiecare sticla)
- reduce riscul oxidarii vinului si defectul de dop
- reduce riscul aplatizarii aromelor
- permite o maturare naturala atat pentru albe, cat si pentru rosii
- etansaza perfect sticla
- sticla poate fi depozitata vertical pe termen lung
- vinul este mult mai rezistent la temperaturi mai ridicate
- nu sunt afectat de umiditate, insecte,
- sunt usor de desfacut
- sunt mult mai ieftine
- sunt reciclabile

Pe de alta parte, multi vinificatori, dar si consumatori, se pun de acord ca screwcap-ul se adreseaza vinurilor de calitate inferioara, si ca un vin “mare” merita un dop scump. Cezar ma si contrazice, intr-un comment, dar ma si ajuta pentru ce va urma:

“Multa lume a fost reticenta la inceput cu privire la dopurile astea, vinurile astfel imbuteliate au fost considerate “cheap wines”, dar intre timp lucrurile s-au schimbat, in special ca urmare a eforturilor depuse de producatorii din Noua Zeelanda si din restul Lumii Noi, astfel incat prejudecata cu “cheap wines” a mai disparut, in randul consumatorilor informati. In continuare, pentru vinurile de invechit se folosesc dopuri de pluta”.

Punctul meu de vedere, evident subiectiv

Incep tot cu un citat, din alt bloger drag site-ului, Cristi Boerean, care comenteaza pe Blogul Bucatarului: “Pe de alta parte, cu dopurile de pluta poti avea, din cand in cand, surpize neplacute cum era sa avem si noi cu acel celebru MITOLO G.A.M 2004 care a primit 97 (nouazecisisapte !!!) puncte Parker si care avea o usoara scurgere pe langa dop…norocul nostru a fost ca am destupat-o la tzanc ! Dar asta este farmecul vinului, e viu, traieste si-si face viata dupa propriile reguli….”

Aici e, de fapt, buba mea. Viata vinului. Pretentiile mele sunt in egala masura mici si mari. Cand vine vorba despre “siguranta ca vei primi un vin plin, viu, abundand de arome, baubil” si “nu exista diferente intre sticlele de vin (aceeasi calitate in fiecare sticla)” pretentiile mele se reduc la “orice, dar nu Jidvei si Cotnari”. Adica la niste instalatii spalate, fara riesling in sticla de feteasca si fara grasa in sticla de tamaioasa. Diferentele dintre continutul sticlelor mi se par fundamentale. O sticla de vin iti spune totul despre patronul restaurantului sau despre amicul pe care il vizitezi, pentru ca iti spune ce atitudine are fata de vin si, implicit, de gastronomie. Temperatura, felul in care a fost pastrata sticla, existenta unei crame, a unui frigider de vinuri, felul in care ti-o prezinta, deface, toarna, gustul si nasul care dau dovada grijii ce i-a fost purtata acelei sticle si, mai mult, dau tonul sentimentului de impartasanie fara de care doi oameni nu ar trebui niciodata sa imparta o sticla de vin.

Si, s-o spunem p’a dreapta: ce pastreaza de fapt, ce standardizeaza screwcap-urile: painea coapta a vinurilor rosii si pepenele galben al celor albe, eternele enzime care ajung in sine sa standardizeze gusturile. N-am baut pana acum nici un vin-scoala cu screwcap. Lumea noua sta bine la prospetime. Asta are, asta vinde. Dar pretentia ca ar trebui sa pozam in oameni lipsiti de prejudecati si sa acceptam screwcap ca solutie pentru marile vinuri mi se pare de o impostura cumplita si de o golanie maxima. Vinul e bun, ok, dar hai sa nu spunem despre el ca l-a facut bun un capac de tabla. Si, mai ales, hai sa punem accentele razboiului dintre clasici si Lumea Noua pe aspecte relevante: pe complexitate, pe tehnici de vinificatie, pe putere de imbatranire… Altfel ramanem la comparatia pe care am facut-o mai demult, intre Pamela Anderson si Sophia Loren. E ca si cum mi-ar recomanda Alain Ducasse unSnickers la cina. Promovati, fratilor, dopul de tabla, dar pentru locul pe care il merita, nu pentru top! Vorbim de gest, de semnificatii, de istorie, de parfum, de romantza, de incarcaturi emotionale, de suflet, nu de volume, eficienta, randament si profituri.

Nu ma vad vreodata comandand caviar, somon, pate de canard si spata de caprioara intr-o carciuma unde sommelierul se duce in pivnita, aduce cosuletul cu sticla de vin si-mi desurubeaza capacul. Eventual sa mi-l si dea sa-l miros si sa-l pastrez pentru colectia de dopuri (am inceput-o si pe asta, de Craciun). Bleah!

va urez, cu oarece intarziere, sa aveti parte de un USB wine. Adica de scula asta minune!

Sper doar ca e bine pastrat vinul.

Daca tot mi s-a facut onoarea de a fi primit printre cei care isi permit sa-si dea cu parerea despre vin, mancare si alte vicii, am sa incep prin a pune la dispozitie cateva linkuri ce se pot dovedi utile. Tona de articole scrise despre hobby, lux si (de cateva luni incoace) gastronomie va stau la dispozitie aici. Inclusiv cateva delicateturi de branzeturi, mizilicuri, sosuri, single malt-uri, cognac si alte mancaruri care s-ar putea sa va trezeasca pofte.
Daca nu aveti rabdare sa sapati prin arhive, specific pentru zona vinurilor sunt (mai de curand) cateva materiale, mare parte dintre ele deja acoperite fie de catre Cezar, fie de catre Vali sau don’ Moisescu. O lista scurta ar cuprinde:

- Importurile scriu ferparul vinurilor proaste

- Porti deschise cu paharul de impartasanie

- Amarone di Valpolicella a sedus Cramele Recas

- Invazia huna, editia dionisiaca

- Vinul – Noul concept de Spa

Mai sunt multe, dar e obositor. Si nu acesta e obiectul acestui post. Pentru cei care ma stiu – stiti la ce sa va asteptati. Pentru cei care nu ma stiu: pe acest blog nu veti gasi niciodata “un defect genial care face ca nespecificitatea de  soi sa fie trecuta cu vederea”. Un vin defect e defct si gata. I-am suportat destul pe toti nemernicii care ne-au nenorocit ficatii in asa hal incat am ajuns sa mancem trei saptamani spanac fara sare ca sa compensam o degustare de 15 vinuri. Gata! Pe ei, pe mama lor! Sa ne auzim curand.