Radu Rizea

Podgoria care-l supara pe Burebista se afla la intersectia dintre calitate si cantitate

Alaturi de Murfatlar, Jidvei si Vincon, Cotnari este al patrulea gigant al vinificatiei romanesti. Impreuna, companiile controleaza aproximativ 69% din piata de vin, iar vanzarile fiecaruia dintre cei patru actori cresc de la an la an. In lumea vinului, acest grup este indicat ca fiind principalul vinovat pentru calitatea scazuta a produselor, pentru sacrificarea acesteia in favoarea cantitatii si pentru „textura“ inconstanta a produselor din rafturile magazinelor. De catava vreme insa, toate demersurile celor de la Cotnari par ca incearca sa schimbe aceasta imagine.

La sfarsitul lui septembrie, Cotnari SA a lansat, cu mare tam-tam, „primul vin romanesc din 2008“, o Francusa gata de comercializare la doar trei saptamani de la culesul strugurilor. Francusa este, prin definitie, un soi de strugure care produce un vin „de vara“, slab alcoolizat, de baut la muncile campului, dupa cum se spunea pe vremuri. Sau, dupa o vorba a locului, Francusa e vinul pe care-l bei in sanatatea altora, fara sa o distrugi pe a ta. De „cursa lunga“, sec, cu arome verzi de carcei de vita si de pielita de boaba de strugure, Francusa era considerata pana mai ieri varianta autohtona de „vino verde“, vinul spaniol si portughez care a dat lovitura in urma cu un deceniu pe toate pietele lumii. In conditiile in care se credea ca toata lumea si-ar dori un vin „de pranz“, care sa te lase sa pleci inapoi la munca fara sa te clatini, Francusa, precum si inruditele Cramposia sau Zghihara, ale altor producatori, au intrat pe piata cu un succes ce parea deja garantat.

Minunea primelor vanzari nu a durat insa prea multa vreme. Vinurile la PET, fie naturale, dar de calitate inferioara, fie fabricate din chimicale, au continuat sa domine piata, iar vinurile proaspete si slab alcoolizate din restaurante au ince-put sa piarda teren in fata vinurilor tari.

Drept rezultat, Francusa 2008 nu mai este un vin „de baut cu burta“, ci un vin de 12% volume alcoolice. Pentru un strugure care acumuleaza intre 165 si 180 de grame de zahar (un grad alcoolic este produs din 17 grame de zahar), 12% este enorm. Explicatia o da profesorul Valeriu V. Cotea, unul dintre marii iubitori ai Cotnariului: „Legea permite adaugarea de zaharoza sau de must concentrat, in anumite limite. Atingerea nivelului de 12% este necesara pentru obtinerea denumirii de origine controlata – a D.O.C.-ului, iar limitele impuse pentru aceasta zona viticola, C1, au fost suficiente pentru a obtine aceasta concentratie alcoolica“.

Nu se mai cauta vinuri lejere

Tot prof. dr. Valeriu V. Cotea explica si cum gusturile dicteaza aceasta alegere: „Nu se mai cauta vinurile slabe, de 10 grade, si oricum acest nivel, de 9-10 grade, este asimilat de catre consumatori vinurilor la PET. E greu sa faci un vin bun cu putin alcool, apar multe probleme cu stabilizarea si, mai ales, cu pastrarea vinurilor din aceasta categorie. Un vin slab este acela din care «ne clatim» noi, amicii, cu cate un pahar, dar e greu sa ajunga un vin important. Oamenii cauta astazi, cand vine vorba despre un vin imbuteliat, vinuri albe de 12-12,5% si vinuri rosii de 13-13,5% sau mai mult“.

Odata cu lansarea cupajelor de vinuri albe – Blanc de Cotnari si Chateau Cotnari -, podgoria atat de laudata in Evul Mediu s-a intors, destul de mult, cu fata spre valorile moderne ale viticulturii. Vinurile proaspete, seci, fac vanzari la fel de mari ca traditionalele deserturi care au consacrat Cotnariul – Tamaioasa Romaneasca si Grasa de Cotnari. Ca si in cazul destul de vizibil al celorlalti mari producatori, investitiile masive in tehnologie s-au facut simtite, in ultimii doi-trei ani, mai ales la nivelul igienei produselor. Problema cea mai mare nu a fost insa rezolvata: productiile mari sunt intotdeauna inconstante. Loturile difera pentru ca suprafetele pe care sunt cultivati strugurii sunt, la randul lor, diferite – ca expunere (numarul anual de ore de soare este fundamental pentru nivelul acumularilor de zahar in strugure), ca profunzime si structura a solului si ca altitudine. De pe suprafete de sute de hectare se recolteaza zeci de feluri mai mult sau mai putin diferite de struguri, chiar daca este vorba de acelasi soi. Mai mult, loturile difera in mod natural, datorita ordinii in care sunt trimise la imbuteliere: unele stau mai mult, altele mai putin in enormele vase de fermentatie si, chiar daca procesul efectiv de fermentare a incetat, vinul continua sa evolueze in alti parametri decat cel deja tras in sticle.

Nici vinurile „de medalie“ nu mai sunt ca odinioara. Productia de sticle pentru vinoteca este relativ mica – desi castiga medalii peste tot prin lume – pentru ca piata are o capacitate mica de absorbtie a acestei categorii de produse. Daca romanul vrea o Grasa sau o Tamaioasa intr-o seara, trebuie sa plateasca pentru o sticla ca „pentru un vin romanesc“, adica putin. Iar vinul de calitate nu este niciodata ieftin. Pe total, cum spune Cezar Ioan, editorul Vinul.ro, „este gresit sa judeci un producator de talia Cotnariului doar din punct de vedere al exigentelor calitative, aplicabile unor crame mici, cu vinuri de autor“. Pentru ca, in fond, marile merite ale Cotnariului sunt altele: vinde doar vin imbuteliat la sticla, produce vin doar din propriii struguri (fata de multi altii care „arunca“ pe piata vin importat sau cumpara struguri de peste tot din tara), nu are decat sortimente traditionale, care pot promova imaginea Romaniei – Grasa, Tamaioasa, Feteasca Alba si Francusa – si nu vinde decat vinuri DOC. Ceea ce, pentru acest moment al evolutiei pietei, este inca bine.