Radu Rizea

Institutul de Comert Exterior al Italiei (ICE) a organizat saptamana trecuta cea mai mare intalnire de pana acum dintre producatorii italieni de vinuri si produse agroalimentare traditionale si potentialii parteneri romani. Mai exact, reprezentantii a 44 de Aziende si Cantine s-au intalnit cu cei peste 100 de sommelieri, bucatari, proprietari de restaurante si de magazine din Romania, care i-ar putea sprijini in tentativa de a cuceri piata autohtona.

Traseul vizitatorului care s-a oprit sa studieze expozitia de la Hilton nu poate fi descris decat ca fiind unul initiatic. Pasul de la un stand la altul reprezenta o calatorie de la o regiune istorica la alta. Fiecare cu istoria si geografia ei, imortalizate intr-o banala imbucatura.

Initiere in pastrama si brånza veche
Sardegna, Veneto, Toscana, Sicilia, Abruzzo, Emilia Romagna, Piemonte si Marche au povestit, din cateva paste, inghitituri de vin si un fir de branza, mai mult decat orice documentar istoric, decat orice film despre frumusetile locului sau despre obiceiurile poporenilor din enclavele despartite de munti si de mari.
Ca neam care stam sa ne inchinam de fiecare data cand la Muzeul Taranului mai apar cativa bucovineni cu „mizilicuri cum le facea bunicul“ si ne juram ca n-am avut idee ca „se mai face asa ceva in Romania“, evenimentul ICE ar fi trebuit sa fie prilej pentru multe revelatii despre ce inseamna pastrarea obiceiurilor. Cu mult sprijin din partea administratiilor locale, dar si de la nivel guvernamental, cu subventii pentru exploatarea surselor de energie regenerabile (contribuind astfel la calitatea intrinseca a produselor) si cu zeci de maini intinse din partea institutiilor oficiale care se ocupa de promovarea imaginii Italiei, micii producatori italieni se bucura de tot confortul necesar mentinerii intacte a traditiilor. Ii separa de romani, care ar putea beneficia de aceeasi zestre istorica, doar lipsa visului de a se imbogati peste noapte. Daca o bucata de pecorino trebuie tinuta doi ani pana sa ajunga la consistenta ideala, acea bucata de branza nu va fi uscata niciodata industrial, pentru a mari rulajul, maximiza profitul, eficientiza procesul de productie, satisface cererile distribuitorilor sau pentru niciunul dintre celelalte cuvinte magice care ii fac pe multi sa treaca la productia „de masa“.
De (prea) multe ori avem ocazia sa vedem mezeluri flescaite si imbibate in zeama cu parfum de afumatura, bucati de carne incerte si mezeluri cu 10% carne, iar vizitele la macelarie au trecut de mult de la stadiul de placere la cel de indatorire. Poate de aceea o bucata de porc care incepe (sinistru, de altfel, pentru cei sensibili!) cu o jumatate de mandibula si se termina cu un „adidas“, bine presata, afumata pana cand si cel mai profund fir de carne e negru si tavalita bine prin sare de mare si piper se poate transforma brusc in cea mai apetisanta gustare din ultimii ani. Ar fi inutil sa mai descriem ce inseamna un aceto balsamico de peste 100 de ani (540 de euro/200 ml), dulceata de ardei iuti, zecile de branzeturi cu vechimea intre o saptamana si trei ani, pastele facute pe filamente de bronz, doar din grau dur, uleiurile de masline bune de folosit ca medicament anti-imbatranire sau duzinile de salamuri, pastrame si carnati care au demonstrat, pentru cine mai avea nevoie, de ce bucataria italiana a fost declarata de curand, de catre UNESCO, parte a patrimoniului cultural al umanitatii.

Vinurile, Vinul
O prejudecata des intalnita este aceea ca marfa italiana e scumpa. Nimic mai neadevarat. In degustarile specialistilor, unul dintre cele mai bine clasate vinuri disponibile in hipermarketurile romanesti a fost un Montepulciano d’Abruzzo de 7 (sapte!) lei sticla. La evenimentul ICE, doritorii au putut participa si la o degustare de noua vinuri (completata apoi cu alte zeci de vinuri, la cina gazduita de Excelenta Sa ambasadorul Italiei, dl Mario Cospito), la randul sau prilej de noi revelatii. Vinurile nu au fost alese pentru a impresiona, ci pentru a explica: in pahare nu s-au turnat licori istorice, cu mari premii internationale, ci vinuri simple, oneste, curate, care faceau vorbire doar despre bucuria de a trai in podgorie. Un soi de relaxare metafizica, permitandu-le producatorilor sa faca, alaturi de marile vinuri, propriile „capsunici“ si „zaibaruri“, in care sa surprinda mai mult o stare de spirit naturala decat vreo scanteie divina. Sa nu intelegeti gresit, asemanarea cu vinurile noastre „de buturuga“ este fortata: nu exista niciun fel de comparatie macar din cauza calitatii si curateniei exceptionale a vinurilor italiene. Insa exista un resort primitiv, o seninatate taraneasca, un filon al sufletului de podgorean care strabate toate viile, de la Minis pana in Sicilia, si produce un anumit tip de vin, fara pretentii, fara spectacol, fara abisalitate, dar plin de lumina si bucurie.
Evident, alaturi de acestea exista vinurile care il pun de degustator in genunchi, care umplu si satisfac toate simturile, care explodeaza in mii de nuante sau care il hartuiesc pe cel ce tine paharul cu zeci de amanari, pana cand vinul isi atinge adevarata expresie. Un Chianti Classico Riserva DOCG de la Rocca delle Macie iti poate schimba definitiv imaginea despre chianti-uri, la fel cum un Morellino di Scansano, de la aceeasi „cantina“, demonstreaza ca se poate face performanta cu strugurii Sangiovese, chiar daca nu produci Brunello. Un Montepulciano D’Abruzzo de la Ciccio Zaccagnini este o lectie despre desavarsire, iar Cagiolo de la Cantina Tollo intra usor in randul marilor vinuri ale lumii. De toate pentru toti, cum ar veni…