Scurta poveste a sticlei de vin

Articol de Loreta Budin, Angers

Grele, cu forme unduitoare, sau avantate, subtiri si elegante, sunt obiectul dorintei, visului, sperantei – desigur, atunci cand prin ele se stravede rubiniul sau auriul cu aroma de struguri. Ele, sticlele de vin, au o istorie la fel de fascinanta ca cea a lichidului pe care-l contin.

De la fragilele surate din antichitate, migalos lucrate si menite sa adaposteasca doar parfumuri fine, pana la sticlele din ziua de azi e cale lunga. Si, oricat de multe razboaie s-ar da intre clasicele butelci si alte ambalaje alternative – bag-in-box-uri, PET-uri sau recentele recipiente din sticla usoara –, nu ne putem imagina un vin de calitate altfel decat invechindu-se intelept in sticla-sticla, cu forme atat de familiare.

Desi inventie veche, sticla de vin nu intra decat cu 3 secole in urma pe marea scena a comertului mondial. Sticla cilindrica, cu gatul stramt si „umerii“ bine marcati – precursoare a sticlei moderne – e mesterita pentru prima oara in secolul al IV-lea. Doua forme erau cunoscute: sipul cu 4 muchii si plosca cu invelis impletit din rachita. Recipientele acestea erau folosite exclusiv in hanuri, insa nu in toate. In vremea cand in hanurile Frantei nu se dadea de baut decat calatorilor – localnicii aveau interdictie sa-si astampere setea la carciuma! –, rodul zemos al viei era transportat si depozitat in butoaie de lemn, geniala inventie a galilor. Caci, intr-un fel ii sta vinului in amfore, si altfel in baric…

CONSERVARE SI TRANSPORT

In secolele XVII – XVIII, urmasii galilor isi dau seama ca vinul se pastreaza ermetic, deci timp mai indelungat, in recipientele de sticla cu gat lung. Vinurile din Champagne, pe vremea aceea linistite – si renumite pentru capacitatea de a se conserva bine – sunt primele care au onoarea sa umple butelcile pantecoase. Fabricarea vinului efervescent ia avant incepand cu 1724. Moment in care se da un decret care autorizeaza transportul vinurilor de Champagne in cosuri a cate 50 si 100 de sticle, spre porturile Rouen, Caen, Dieppe si Le Havre. Lege indispensabila, caci pana atunci transportul vinului in recipiente de sticla era interzis, din cauza numeroaselor fraude care vizau capacitatea declarata a butelcilor si cea reala.

Aceasta decizie, datand din 1728, este actul de nastere al marelui comert cu vinuri in Franta – si in tarile din Europa, pe care Franta le aproviziona in mod constant.

“LA BOUTEILLE” VINE DE LA ENGLEZI

Prin urmare, sticla devine ambalajul oficial care asigura vinului conservarea in bune conditii si transportul. In Franta, numele ei, „bouteille“, deriva din termenii „boutiaux“ sau „boutilles“ – plosca din piele care se purta atarnata de sa.

Franta face cunoscuta in lume a sa „bouteille“ – dar se considera ca inventatorul butelcii, in forma ei moderna, este diplomatul, piratul, alchimistul samd, sir Kenelm Digby. In secolul al XVII-lea, englezii detin suprematia puternicelor cuptoare cu carbuni, in care se pot fabrica sticle rezistente. Lui Digby i se datoreaza primul model de sticla cu pereti grosi, in nuante intunecate, avand un „inel“, tot de sticla, in jurul gatului.

„BORDELEZA“, „SAMPENOAZA“ SI CELELALTE

In Franta, sticlele incep sa arate diferit, si sa fie botezate diferit, dupa numele regiunilor care capata faima si fac averi de pe urma vinului. Sticla numita „bourguignonne“ si destinata initial vinurilor din Bourgogne isi face aparitia spre sfarsitul secolului al XVII-lea. Are gat foarte fin, cu umeri lin inclinati si cu corpul usor conic. Baza, cu convexitatea caracteristica destul de mare – pana la 150 mm – , pastreaza de obicei resturi ale pastei de sticla folosita la fabricare. „Inelul“ care incheie, la partea superioara, gatul, si care permite inchiderea cu dop, trebuie adaugat la sfarsit de catre mesterul suflator. La sfarsitul secolului al XVIII-lea apar modelele „champenoise“ si „bordelaise“. Ultimul model e destul de inalt, cu gat relativ subtire (asta pentru ca dopurile de pluta aveau un diametru mult mai mic decat azi, 18 mm in loc de 24), cu umerii marcati si corpul conic. Umerii erau special conceputi pentru a usura operatiunea de decantare a vinului.

Incepand cu secolul al XIX-lea, sticla bordeleza incepe sa evolueze spre forma actuala. Corpul sau tronconic devine cilindric si se alungeste. Umerii sunt fasonati intr-un unghi de 110- 120° – fata de 140-150°, cat avea surata din Bourgogne -, gatul se scurteaza. Astazi, forma ei consacrata, cilindrica si eleganta, optimizeaza costurile de stocare si de transport. Si alte sticle cu forme inconfundabile – „clavelin“, „flûte“, „flûte à corset“, „gaillacoise“ -, destinate imbutelierii vinurilor din diferitele zone viticole ale Frantei, se impun treptat pe piata.

CULOARE SI GREUTATE

Sticla moderna poate fi transparenta, sau in nuante variate – verde, galben, mai rar brun-rosu. Initial, culoarea era un rezultat al procedeului de fabricatie, si mai avea rolul sa ofere vinului o anumita protectie impotriva actiunii luminii. Astazi, insa, culoarea este folosita doar in numele traditiei, si pentru a pune in valoare nuantele lichidului. Mai nou, din motive de marketing, se folosesc pentru vin si sticle albastre, sau in alte tonuri neconventionale. In secolele XVIII, XIX si chiar la inceputul secolului XX, toate sticlele de vin erau de culoare inchisa, aproape neagra, cu o tenta fumurie. Asta, pentru ca materia prima folosita la fabricare era eterogena, impura si foarte bogata in oxizi de fier. Pentru a compensa aceste inconveniente, se adaugau oxizi de mangan, care confereau tonurile intunecate, cu nuante de violet sau brun.

Greutatea sticlelor era si ea mai substantiala in timpurile de inceput. Pe masura ameliorarii tehnicilor de fabricatie, recipientele devin tot mai usoare. Spre exemplu, sticla de sampanie cantarea la inceput 1.250 g – acum are doar 900.

SAMPANIE CU DINAMITA

Producatorii de vin cu faima tin la forma, capacitatea si greutatea consacrata a butelcilor; cei care fac vin intr- un areal cu denumire de origine pot avea sticle „dedicate“, cu dimensiuni standardizate si cu insemne stantate in relief la baza gatului, care sa le faca usor de recunoscut si care garanteaza calitatea.

Apropo de stantarea sticlelor: la inceputuri, mesterul sticlar era cel care decidea daca isi „semneaza“ sau nu produsele fabricate de el. Astazi, fiecare sticla este gravata la baza o indicatie a originii si calitatii recipientului. Rizurile de pe circumferinta bazei au rolul de a intari structura sticlei si de a retine eventualele sedimente ale vinului. Nici „infundatura“ sau „cocoasa“ de la baza sticlei nu dateaza de ieri, de azi. Ceea ce francezii numesc „piqûre“ era menita sa asigure stabilitate recipientului. La inceput, aceasta „piqûre“ se obtinea prin apasarea bazei fierbinti a sticlei pe un soi de calapod. Tehnica, inventata in secolul al IV-lea, s-a generalizat apoi pentru toate tipurile de sticle.

Cu o exceptie: cea a sticlei pentru sampania Roederer, cuvée Cristal. Fundul sau plat era o cerinta expresa a tarului Alexandru al II-lea, care se temea ca „infundatura“ ar putea adaposti o incarcatura exploziva.

VIN LA „KIL“

Legislatia europeana reglementeaza caracteristicile si dimensiunile sticlelor. In prezent, capacitatea nominala standard a recipientelor pentru vin este de 75 cl. Vinul poate fi comercializat si in sticle de „jumatate“, de 37,5 cl, sau „la sfert“ (25 cl). In Franta, sticla de un litru –„un kil“, cum ii mai spun localnicii – este cel mai adesea destinata vinurilor de masa sau vinurilor servite in braserii, pentru asa-numitele „vinuri delimitate de calitate superioara“ sau „vinuri de tejghea“.

Legislatia tine cont si de sticlele dedicate vinurilor cu specificitate de terroir, de care am mai facut vorbire anterior. Cele mai spectaculoase sunt, fara indoiala, butelcile dedicate sampaniei. Cele care au capacitate superioara sticlei magnum (de 1,5 litri), poarta, cu cateva exceptii, denumiri de personaje biblice (Jéroboam, Réhoboam, Salmanazar, Nabuchodonosor samd).

DE CE 750 DE MILILITRI?

La sfarsitul secolului al XVII-lea, moment in care sticlele au inceput sa creasca in popularitate, capacitatea acestora varia in functie de capacitatea pulmonara a sticlarului. Volumul de 750 de mililitri s-a impus ca standard, deoarece reprezinta capacitatea pulmonara medie a unui barbat normal.

Cum ti se pare?