Tudor Gheorghe – lautar cu chemare spre altar

Cand canta, de fapt rascoleste, taie, rupe si apoi umple din nou totul, reasezand lucrurile sufletului intr-o ordine noua. Mai degraba menestrel (“la curtile dorului”, cum singur si-a spus), posesor al propriei sale muzici, nascuta din alte sunete, din alte lumi si alte vremuri. Uitat si revenit, mereu plin de alta poezie, sclav al frumusetii si predicator al trairii. Tudor Gheorghe, lautarul de altar.

Parul din sat si prima lauta…

Ehe, asta e poveste veche… Da, am mai declarat ca am simtit in copilarie exploatarea artistului de catre om. Cand m-au pus sa cant intr-un par. Pe vremea aia erau haturi, mejdine, hotare care desparteau pamanturile oamenilor. Cand s-au desfiintat aceste hotare si s-au unit pamanturile, intru realizarea maretelor colective, a colhozurilor, s-au scos si pomii aia. Exista, si poate mai exista, imi pare rau ca n-am timp de asta, un intreg folclor, care nu exista oficial, era mai ascuns, mai in samizdat, il mai cantau oamenii pe la nunti, cantau dumnezeieste. Si era un vers: „’r'ai a dracu’, tarla lunga, nu tu soare, nu tu umbra!”. De cand taiasera pomii… Pentru ca pomii aveau si alta semnificatie: cand erau la muncile campului, in caldura ingrozitoare, acolo era locul unde se lua pranzul.

Sa intelegem ca prima oara ati cantat la o masa?

Nu la masa, nu. Daca as fi cantat atunci la masa, poate ca as fi devenit lautar, in sensul cel mai frumos al cuvantului. Dar eu am devenit alt fel de lautar, mai degraba lautar cu chemare spre altar, spre meditatie, nu spre petrecere. Pe mine m-au pus in par ca sa-i ajut sa lucreze mai usor. Cat despre chitara… primul instrument la care am cantat mi-l facea bunicul meu din coceni de porumb, un fel de vioara. Asta era pe la 3-4 ani. Primul instrument „real” pe care l-am avut, la care se putea canta, a fost fluierul. Am invatat si sa cant din frunza, la inceput. Cu chitara m-am pornit in clipa in care am avut ideea primului spectacol. Pana atunci asaaa, zdranganeam, cat sa mai vrajesc o fata. Mi-a aratat un coleg doua acorduri, atat cat sa ma pot acompania si sa cant Malaguena Salerosa, un cantec mexican care era la mare moda pe-atunci, impreuna cu alte melodii din filmele sud-americane. Ei, mai tarziu, cand am inceput sa fac acest lucru pe care il fac si astazi – sa aduc poezia la forma ei primara, la poezia-cantec – am gandit un spectacol de poezie si aveam nevoie de un instrument pe care sa ma sprijin. Multa vreme, chitara a fost obiect de recuzita, necesar in mana unui actor. Multi m-au certat ca nu stiu sa cant la chitara. N-a fost visul meu asta, niciodata, sa fiu un virtuoz al chitarii. L-am lasat pe Santana…

A devenit mai importanta cand s-a schimbat din chitara in cobza?

Da, da, dar asta era mai tarziu, cand s-a’mbatosat. Prin ’76…

Multi dintre noi abia ne nasteam, dar asta este imaginea pe care am retinut-o, din televizor, printre primele amintiri…

Generatia voastra a mai avut sansa sa ma mai vada la televizor, pana la inceputul anilor ’80. Cei de acum nu mai au sansa asta, nu mai e locul meu la televizor, nu am la ce emisiuni sa ma duc.

Vorbeati mai devreme de folosirea ghitarii ca instrument de seductie… Prima chitara a adus si prima iubire?

Nu, nu, asta a venit mult mai tarziu… A, daca vorbim despre iubiri adolescentine, de liceu… atunci, da, dar iubirea adevarata a venit mai incolo, cu multa profunzime, fara fusereala, fara agatat…

HARUL MENESTRELULUI

Vorbind despre inceputuri… Momentul ’69, primul spectacol, magic, un succes enorm… cat a fost pregatit?

„Menestrel la curtile dorului” se numea, l-am pregatit timp de trei ani, imediat dupa ce am terminat Institutul (n.r.: de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti). Din toamna aia m-am apucat de lucru. Ceea ce e important la acel spectacol este ca-l pregatisem, il gandisem, il realizasem, dar doar din punct de vedere teoretic. Practic, cand am urcat pe scena, pe la jumatatea spectacolului nu mai aveam suflu, lesinam. Nu ma gandisem ca este nevoie de o anume forta. Si atunci m-am apucat de judo. Si am facut cativa ani de judo, nu ca sa bat pe cineva, ci ca sa fac un spectacol asa cum vroiam. Pentru „Menestrel” nu existau pe vremea aceea microfoane, pentru mine nu se inventasera microfoane. Pana prin 1973, am cantat fara… Si acum as putea canta fara microfon, dar s-a deformat urechea astuia de-asculta. Oamenii din ziua de zi s-au invatat cu decibeli mari, nu mai aud soapte. Nu au cum, cand le bubuie de dimineata pana seara, si in magazine, si in taxi…

Spectacolele acestea, absolut „altfel”, vin de undeva… Unde sunt radacinile harului care umple sali, umple toate sufletele din sala? Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga’n traista…

Mama! Harul artistic asta, al meu, vine pe doua cai. Partea de poezie vine de la tata. Tata este un poet incurabil, ca sa spun asa. Tenacitatea si harul histrionic le am de la mama. Cand am terminat Institutul de Teatru, aveam un glascior de abia ma auzeam in camera. Ca sa ajungi in trei de zile sa umpli cu vocea o sala, fara microfoane, este nevoie de o cantitate de studiu si de munca greu de descris… Cum ai zis, Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista! Eu nu cred in artistii geniali „pe moment”. Aici e vorba de o meserie „de cursa lunga”, nu de o ardere ca fosforul de la chibrit. Mie mi-a placut sa ard incet si cu lumina buna.

„PUBLIC, DIN CE IN CE MAI RAR”

Mai are cine sa va asculte?

Din ce in ce mai putina lume, si din ce in ce de mai buna calitate. Sunt sprijinit, in mod esential, de programele aberante, stupide, ale televiziunilor si radiourilor, ale show-biz-ului – na!, c-am spus si prostia asta! – care au coborat stacheta la un nivel absolut nepermis. Si o seama de oameni, care doresc sa-si mai pastreze o senzatie de om civilizat, descopera in spectacolele mele hrana de care au nevoie, eu nefacand niciodata rabat de la calitatea spectacolelor. Nu m-am coborat niciodata la nivelul „marelui public”. Acel public doreste sa nu gandeasca, sa „se rada”. Macedonski a dat cea mai buna definitie: „Si publicul urmandu- si sa fie, tot ce-a fost, / faptura nenteleasa, nici om de duh, nici prost”. Constat cu mare bucurie cum, cu cat ma cobor mai mult inspre adancuri, spre lucrurile esentiale ale sufletului, ale mintii, ale poeziei si ale adevarului interior, statornicii mei spectatori revin. Ei nu sunt multi, dar atata vreme ca poti sa umpli de cateva ori pe an Sala Palatului – si, repet, nu la un spectacol de divertisment…

In loc sa va coborati spre public, va urcati publicul la alt nivel…

Oarecum, da, spus asa – pare mult spus – dar nu uita ca ceea ce se intampla acum pe scena e rodul unei munci de patruzeci de ani! Tinerii care vin azi au aflat despre mine de la parintii lor, au crescut cu niscaiva cantari de Tudor Gheorghe prin casa. Pe mine ma va lovi din greu criza asta, pentru ca spectatorii mei sunt bugetari. Buticarii nu vin la spectacol. Pe oamenii de afaceri nu-i intereseaza partea sufleteasca. La mine vine amaratul de visator care, de obicei, e bugetar. Si, daca-i taie din putinul ala… As face spectacole gratuit pentru ei, dar ar trebui o mica subventie din partea Ministerului Culturii, daca ar fi interesat Ministerul Culturii, sau Ministerul Invatamantului, sa pastreze un dram de demnitate intelectuala.

ANII ’80 SI ’90 – PERIOADA DE ACUMULARE

Revenind la trecut – ati tacut doua decenii, anii ’80 si ’90…

pentru mine, o perioada de acumulare esentiala. Am realizat ca nu se va schimba nimic in lumea spectacolelor si ca nu o sa terminam cu susanelele, cu vulgaritatea… In ’90 am sperat, un pic, ca or sa dispara, dar au aparut astea cu „Scoala de suti”, „Bagabonti si bagaboante”, mirandele, pirandele, printii. Toate prostiile astea. Afisele alea cu poze albastre si litere rosii, cu 20-30 de interpreti, din care apar opt. Uite ca nu au disparut… Si mi-am zis, conform unei vorbe romanesti, „nu te amesteca in tarate, ca te mananca porcii”. Am preferat sa stau afara si sa lucrez. Asa s-a nascut acel spectacol mare, „Tudore, deschide poarta!”, in care erau, practic, sapte spectacole, lucrate timp de zece ani. Pierdusem, insa, contactul cu o generatie. Mi-au luat-o inainte televiziunile, radioul, muzica moderna, playback-ul. Si generatia asta de a venit acum, a deschis ochii intr-o lume noua, iar eu taceam. Pe mine m-au descoperit, cei care mau descoperit, imediat dupa 2000, cand am aparut cu orchestra simfonica. E ceva frumos: ei au inceput sa se intoarca la mine, iar eu am inceput sa ma intorc la ei.

Nota: Valul de ziaristi veniti ca si noi, pentru un interviu „exclusiv”, si timpul scurt de dinaintea spectacolului ne-au impiedicat sa ajungem la povesti despre gusturile si aromele varstelor. Daca vom avea ocazia, vom reveni, pentru ca pamantul Olteniei musteste de vin bun, iar mancarurile locului sunt mai aprige chiar si decat cei mai mustaciosi panduri

Share on Facebook