Un mit spulberat în câteva ore: vinul bun, curat, de țară? O poșircă acru-amară

Vinul de tara deschidere

FOTO/Vinul.ro - vă puteți abona (cu cadou garantat, discounturi și surprize) la revista tipărită aici...

În 2015, aproximativ jumătate (unii zic chiar mai mult) din consumul de vin al României era nefiscalizat și nesupravegheat din punct de vedere sanitar și al conformității cu regulile care ar trebui să guverneze acest produs. Cei care-l vând – la marginea drumului, dar și de prin crame mai mult sau mai puțin pitite – profită grosolan de credulitatea clienților necunoscători sau nostalgici incurabili după un mit. Paradoxal: deși constituie un veritabil atentat la buzunare și la sănătate, „vinul de țară” este un subiect pe care industria reglementată (prima care ar trebui să reacționeze) îl abordează rar și cu timiditate în spațiul public. Iată de ce am decis să republicăm un articol mai vechi, realizat inițial pentru site-ul CerculDeFeteasca.ro: credem că subiectul merită readus permanent în atenție, credem că publicul consumator trebuie să fie mai bine informat despre ce bea. Textul de mai jos a fost scris de Cezar Ioan, fotografiile sunt realizate de Victor Arsene. Titlul a fost ideea lui Horia Hasnaș.
Un alt articol referitor la același subiect, scris pentru site-ul nostru de enologul Liviu Grigorică, puteți găsi aici.

Când am pornit după vin de la gospodari, din București spre Dealu Mare și Focșani, știam că mergem „la ghici“: cu speranță și emoție, am pătruns într-o „lume a misterelor“ căreia – ca să funcționeze – trebuie să i te abandonezi fără să cercetezi. Altminteri, nu funcționează. La capătul zilei, după 200 de kilometri și vreo 130 de lei irosiți pe PET-uri de doi și cinci litri pe care n-am avut apoi inimă nici să le dau aurolacilor bătrâni de la ghena din spatele blocului, am ajuns să nu înțeleg nimic din fascinația pe care încă o exercită „vinul curat, de țară“ asupra orășenilor nostalgici. Mea culpa! Am făcut drumul degeaba.

Cele două vioaie agente ale haosului

Vinul de tara babute„E de-ăla bun, natural, maică! Fiu-meu îl face, cu mâinile lui, nu te doare capu’ a doua zi“. Două băbuțe mititele, cu aspect benign și ochișori cercetători, îi explică unui client cu Honda Accord și o geacă roșie, pe marginea drumului, la Săhăteni, Buzău, calitățile binecunoscute și atât de apreciate ale vinului de țară. Între solicitant și ofertant, pe marginea șanțului, pe o masă rudimentară din lemn stau 3 PET-uri pline cu lichid pâclos, în trei nuanțe diferite de maro: maro-închis, pe post de vin roșu, maroniu-pal, pe post de alb, și maro-roz, pe post de vin roze. „Nu te uita, maică, e apă colorată aici, da’ dacă vrei îți aduc de-ăla adevarat, din spate. 5 lei litrul, 25 de lei bidonul“, răspunde privirii mele curioase una dintre bătrâne. Scot banii și pornește, în pas surprinzător de vioi, spre dosul curții. „Mamaie, da’ să-mi dai de-ăla bun, da? Alb și sec“, mai apuc să strig în urma ei. „Bunico, te văd femeie bătrână și mă bazez pe părul matale alb“, îi spune celeilalte clientul cu Accord. „Am luat luna trecută din Dealu Mare, da’ m-am păcălit: una mi-a dat la degustare, alta mi-a pus în bidon“, se justifică oarecum clientul. „Vezi că io-s din Ulmeni și trec des pe-aici, dacă nu-i bun, ți-l aduc înapoi“, amenință el. Se întoarce băbuța din spatele casei, în același șontâc-șontâc alergător, cu un bidon de 5 litri. La fel de pâclos ca și cele de pe „standul“ de la marginea șanțului. Ne luăm rămas bun și plecăm. Câteva ore mai târziu, prin telefon, aflăm și „calitățile“ vinului de la laboratorul din Țifești: aproximativ 12% vol. alc., casat (depreciat ca arome, cu o culoare virând spre brun) și oțetit. Sulf puțin – 10,71 total – că doar e natural.

Vinul de tara margine de drum

„Garage winery“ în peștera lui Smeagol

„Am 14 hectare, e făcut chiar de mine, curat, nu te doare capul“, ne spune vânzătorul. Un bărbat micuț, cu o vârstă nehotărâtă între 40 și 50 de ani, cu un fes pe cap și o geacă „motor“, cu un vultur mare brodat pe spate. Sau poate șoim? Privirea lui ne aduce aminte de Smeagol, din Stăpânul inelelor („My preciousss!“). De data asta, suntem în garajul-cramă al unei gospodării din Valea Călugărească. Ca să ajungem la „Sfânta Sfintelor“, unde ține gospodarul butoaiele de plastic, am trecut de un Mitsubishi de teren, destul de nou, parcat lângă casă. Pare cel mai modern „utilaj“ din gospodărie. „E soi nobil, fără sulf – am pus doar puțin, că altfel nu se poate, da’ numai puțin“, ne asigură el. „Bre, da’ ăsta nu-i sec“, se miră Horia. „Eee, nu e! E sec, da’ așa-l vrea clienții la nuntă, că dacă-i prea sec nu se mai bea“, ne lămurește decisiv vânzătorul. „Da’ e tare?“, mai întrebăm. „Așa, nici chiar tare, să nu se-mbete lumea prea repede la nuntă, la vreo 12%“, ne asigură el.

Laboratorul ne anunță, ceva mai târziu: cel alb are 8,9%, cel roșu 9,2%. Abia-abia dacă se califică drept vin (de la 8,5% vol alc în sus). Cel alb era și casat, chiar dacă sulful total era de aproape 50. Doar că liberul era sub 10… „N-ați făcut cumva și determinarea de extract sec nereducător?“, mă întreabă un prieten, enolog, când îi spun ce-am găsit. „O să vezi că n-au mai mult de 8-10 grame la litru, în loc de 16, cât prevede legea ca să se poată numi vin. E din cauză că au adăugat apă sau au făcut pichet“ (au adăugat zahăr și apă). La fel ca la băbuțele din Urechești, într-adevăr, vinul are sulf puțin. Dar încă nu e limpede dacă se poate numi vin, la 8,9%. 6 lei și alb, și roșu, comentariile sunt de prisos.

Vinul de tara display

Soiul sec și omul liber de șobolani

Dacă tot am văzut de ce nu-i doare capul și nu prea se îmbată băutorii de vin de țară (e și greu să te îmbeți din șpriț făcut cu vin de 8%), am zis să încercăm și „raiul vinurilor de buturugă“, DN 87 între Râmnicu Sărat și Focșani. Prima dubă cu mere și „plasticuri“ cu vin în față, parcată pe dreapta, cum ieși din Dumbrăveni, e deservită de un puști de 11 ani. Spune că taică-său e și el prin zonă, dar cât vezi cu ochii nu e de găsit. Păcat, fiindcă poate ar fi știut să spună și ceva despre soiuri, conținut de alcool etc. „E sec!“, răspunde puștiul când îl întrebăm ce soi de struguri ne va delecta la vinul alb. Mai mult nu știe, dar sigur e bun. „Sigur, e din strugurii noștri, uite via aci’n spate“, ne arată cu un gest neglijent în spatele dubei. „Și merele?“ „Și…“ Bun puștiul, nu scăpăm fără să luăm și vin, și mere. Ce contează că vinul e demisec și că îți lasă în gură un gust de sare de lămâie, dacă vânzătorul e simpatic?!? Desigur, e din ăla natural, fără sulf. 5 lei, acru ca necazul, urmat de un rest de zahăr parcă pus acolo în sictir. Merele, în schimb, sunt bune.

La Urechești, intrăm într-o gospodărie care are sticlele atârnate la poartă de un fel de operă de artă, un soi de cuier făcut din niște fier de armătură. Un nene mai ursuz, cu barbă sură, alungă câinele certăreț în spatele ogrăzii și ne duce în „cramă“. Ne dăm coate, ceva mai murdar n-am văzut nici eu, nici Horia, și nici Victor, fotograful. Nu e prea vorbăreț găzdoiul, mai mult mormăie decât vorbește. Ne dă să gustăm un vin alb. Noroc că ne zice, că altfel am fi luat cărămiziul închis drept roșu. Și aici – ați ghicit până acum, desigur! – e vin bun, de țară, natural și nu te doare capul. Dă să ni-l toarne într-un PET de Frutti Fresh nespălat, îl mirosim și-i spunem că ar fi păcat ca așa un vin bun să prindă gust de suc, drept pentru care scotocește prin butoiul gol de motorină în care ține o colecție întreagă de PET-uri care au mai fost utilizate și azvârlite acolo. Ăsta e de bere, măcar miroase a alcool. Ne spune că dacă vrem 5 litri, are PET-uri de unică folosință, dar parcă nu ne vine să riscăm. Cădem de acord între noi din priviri: nu te doare capul fiindcă nu-l poți bea, e deja oțet și pute. Măcar e tare, aflăm ulterior de la laborator: 12,8%. În rest, nu e bun nici de pus în salată, așa tare duhnește. 6 lei, numai bun să pui pe fugă șobolanii.

Vinul de tara murdarie

Vorbesc iar la telefon cu amicul enolog: „Vezi să nu te păcălească, au vin bun numai cât intră pe furtun, iar dup-aia curge de-ăla prost din butoi“, mă avertizează. Inutilă avertizarea: ăla bun, de pe furtun, probabil că se terminase, că noi n-am găsit nici un strop, pe nicăieri. Întoarcem mașina spre București, minunându-ne. Călătoria inițiatică, introducerea în „tainele vinului bun, de țară“, ne-a lăsat nedumeriți și cu un gust acru, pe care încă nu-l putem aprecia pe deplin și de care nu scăpăm ușor. Probabil mai avem nevoie de încă o „scufundare rituală“ în această lume enigmatică, în care se petrece 70% din consum.

„Există două Românii“, spunea un fost premier al României, iar acum ne vedem nevoiți să-i dăm dreptate. Însă una dintre ele, cea majoritară, bea vin foarte prost. Aproape 200 de kilometri pe binecunoscuta rută a vinului vândut la margine de șanț ne-au alungat orice speranță în calitatea „vinului natural, de buturugă, fără sulf“ și care constituie 70% din consumul României. Din păcate, și încrederea în gustul conaționalilor care vând sau cumpără așa ceva s-a cam cutremurat: toate vinurile pe care le-am cumpărat aveau defecte tehnologice, iar unele abia se puteau încadra la definiția de „vin“. E jale!

Cum ti se pare?

Dacă v-a plăcut acest articol, dacă vă plac evenimentele cu oameni frumoși sau dacă sunteți interesați de cultura wine & lifestyle, vă puteți abona (cu cadou garantat, discounturi și surprize) la revista tipărită aici...