Dezordinea vinului românesc (II): care e treaba cu soiurile autohtone? Dar cu cele internaționale de la noi?

După cum spuneam în articolul inaugural al seriei, ipoteza de pornire a dialogului următor este că piața vinului din România se găsește într-o veritabilă dezordine și că se simte nevoia de o „nouă ordine”, ale cărei repere nu sunt întrevăzute de către majoritatea jucătorilor. Fără pretenția de a fi noi, Vinul.Ro, cei care „facem ordine”, ne-am asumat sarcina de a propulsa această ipoteză în spațiul public, în atenția celor implicați în producție, comerț, comunicare sau a celor pasionați de vin. Vrem să aducem laolaltă – și să distilăm în dialog – idei care, odată ieșite din „vâltoarea dezbaterii”, să devină concepte economice mai rafinate, mai eficiente, mai oneste și mai sustenabile în viitor. Demersul a început ca un dialog-maraton de aproape 12 ore (evident, la un pahar cu vin), în care rolurile s-au inversat de mai multe ori, intervievatul devenind cel care pune întrebările. Interlocutorul, Cătălin Păduraru, poate fi considerat fără a greși drept cel mai vechi observator implicat în piața de vin de la noi, în calitățile sale de fondator al rețelei specializate Vinexpert și degustător expert, Wine Ambassador al Asociației Degustătorilor Autorizați din România, Doctor al Universității de științe Agricole și Medicină Veterinară din București, comunicator, formator și educator, specialist în piață-consum, editor și scriitor de cărți despre acest subiect, organizator al concursului internațional IWCB – primul din lume fără taxe de jurizare.

Dincolo de subiectul principal al dezbaterii despre piața vinului inițiate de revista noastră – care poate fi considerată de oarecare interes de către pasionați sau profesioniști – am stat de vorbă cu Cătălin Păduraru și despre subiecte mai “ușoare”, cum ar fi șprițul. Cei interesați pot găsi un articol aici.

În prima parte a dialogului nostru, am vorbit cu Cătălin despre originile și stadiul actual al pieței vinului de la noi: cât de justificate sunt prețurile, pe ce se bazează ele, în cât timp se construiește un brand de vin, cum își aleg consumatorii de azi vinul, de unde se informează, cât de relevante sunt informațiile și opiniile disponibile online, cât contează evaluările specialiștilor în cadrul concursurilor etc. Azi, discutăm despre soiurile așa-zis naționale existente în România (eventual și în alte câteva țări vecine) și inexistente în restul lumii: care e potențialul lor real, cum poate fi exploatat acesta și cu ce rezultate estimate? Pentru a facilita citirea textului, întrebările de mai jos fiind puse reciproc, am indicat la începutul fiecărui paragraf cui îi aparține acesta. Intertitlurile aparțin redacției.

Drumul soiurilor autohtone e mai liber, dar oamenii de marketing trebuie să înțeleagă ce vrea publicul de azi 

Cezar Ioan: Hai să fiu eu avocatul diavolului: mulți dintre cei interesați de vinuri (dar nu până la nivelul de “pasionat”) nu dau doi bani pe soiul de struguri. Pur și simplu, vor un vin alb sau un vin roșu care să “meargă bine” cu mâncarea și care să îi satisfacă. Au rost, în acest context, “tânguirile” pasionaților sau specialiștilor? Sau acestea au un sens doar dacă  explorarea soiurilor poate conduce la vinuri cu caracteristici atât de evident speciale și diferite de restul, încât consumatorii să devină “captivați” de respectivul soi (sau stil)?

Cătălin Păduraru: În ceea ce privește soiurile internaționale nu am niciun dubiu – 90% dintre încercările românești pe monovarietale internaționale sunt departe de matricea clasicizată. Atenție! Nu e o îndepărtare pe verticală, nu înseamnă că ale noastre, ca vinuri, sunt mai proaste. E o deplasare pe care o poți privi, dacă ai imaginație, spațial, dacă nu, pe orizontală. E altceva. Consumatorii, ani de-a rândul, aveau credința că “le place” sau “nu le place” Merlot-ul, de pildă. Dar care Merlot? De unde, de când, făcut de cine etc? Mai târziu au apărut importurile și, inevitabil, bornele de ghidaj. Și a apărut un raționament în sens invers. “Hai să văd, după cel burgund, și un Pinot Noir sau un Chardonnay din România”. Tot ce nu se suprapunea peste nivelul de așteptare conturat de vinul franțuzesc (și de puterea lui de comunicare) era descalificat. Încă o dată, repet, fără ca vinul în sine să sufere de vreun neajuns organoleptic. Poate voi fi contrazis prin faptul că vinuri românești obținute din soiuri internaționale au luat premii (unele importante) la concursuri „monosoi”. Dar sunt excepții. Fără relevanță pe piața mare. Nu spun că nu ar trebui continuată vinificarea acestor soiuri: la un moment dat, în anumite regiuni din țară, s-ar putea să descoperim că Shiraz-ul nostru poate fi piesa de greutate, fără a fi soi autohton, exact ca în Australia – țară care și-a adjudecat supremația cu vinurile din Shiraz, lăsând în urma patria-mamă a soiului, Franța (Syrah).

Dar, pe de altă parte, drumul cu soiuri românești e mai liber. Comunicarea valorilor reale, fără exagerări, e un prim pas. Urmează ca viile să se maturizeze, tehnologii să surprindă comportamentul lor pe o axă a timpului, să găsească protocoalele cele mai potrivite pentru finisare și/sau învechire. Noi și aici am avut probleme. Am fost martor, după ’90, la momentele în care “șeful de secție” sau “directorul tehnic” făcea textul la contraetichete, respectiv cuvintele pentru pliante. Ulterior au fost angajate agenții care nu comunicau în realitate nimic veridic, dar o făceau cu pompă! Bombastic. Exagerări, preluări abuzive din descrieri străine: ce mai, literatură SF! Să nu uităm că, până prin ’94-’96, aceste texte erau singurele lecturi de  specialitate. Unica sursă de informare în limba română. Acest pasaj “istoric” a lăsat semne. Din fericire, producția de vin din zilele noastre, pe lângă saltul calitativ, se poate alia cu o interesantă reacție a publicului de tip post-industrial (care revine la valorile individuale, locale etc – nr). Găsirea filonului care alimentează astăzi dorințele consumatorului trebuie să fie o prioritate. Orice “tânguire” – cum îi spui tu – se poate transforma în temă de lucru pentru o noua generație de specialiști în marketing.

E nevoie de presiune asupra factorilor politici. Soiurile locale au șanse în asamblaj cu cele internaționale, trebuie evitată “uniformizarea” vinurilor

Cezar Ioan: Survival of the fittest” – supraviețuirea celui mai înzestrat – este o realitate în evoluția speciilor. Nu e la fel și la vinuri? Cum își găsește locul Feteasca neagră, în acest context, și care gen de Fetească? Cea din Dealu Mare, mai solidă și mai taninoasă, sau  cea din Cotnari, mai delicată și mai fructată? Unde-și are locul distinct, între “gemurile” de Lume Nouă, Barolo-uri, Bordeaux-uri sau Pinot Noir-uri? Va fi capabilă vreodată industria vinului din România să găsească un standard ușor recognoscibil pentru Fetească, sau va sucomba eroic, câștigând bătălie după bătălie dar pierzând războiul? – am fost ironic, știu! Și nu e doar Feteasca neagră, mai e și cea albă, și Crâmpoșia, și Regala, și Băbeasca șamd. Încă bâjbâie tehnologii din crame după “soiul-fanion”, când o să mai aibă timp să le deslușească și pe celelalte?

Cătălin Păduraru: Facem cu toții greșeala de a privi lumea înconjurătoare ca și cum ar fi încremenită într-o fotogramă. Nu e nici pe de parte așa. Totul se schimbă. Chiar și cei mai atenți, care iau în serios anumite ciclicități ale istoriei, încercând să le găsească corespondențe în prezent, pică în păcatul de a nu lua în considerare accidentele istorice. Un prim exemplu este generația digitală: e prima din istoria umanității care învață generația genitoare. Ca să mă fac mai simplu de înțeles: nu te descurci cu un program de calculator, cu o aplicație, cu noul telefon mobil… La cine apelezi? La copilul tău. Până în acești ani, părintele își învăța copiii cum să stăpânească pământul, cum să are, cum să vâneze, cum să navigheze etc. Nu e un comentariu exhaustiv, știu bine… Sau schimbările geopolitice: îmbătrânirea sistemului administrativ și democratic de tip capitalist/occidental. Demografia: mixul demografic. Colapsurile economice… O serie nesfârșită de factori care, luați în calcul, pot demonstra că situarea într-o zonă care nu este celebră dar este emergentă, nu e neapărat un “minus” și că “plusul” poate fi extras oricând din ceea ce pare a fi “veste proastă”. De aceea sunt, deseori, dezamăgit de faptul că nu știm ce vrem. Nu știm ce vrem, nu știm ce să cerem. După Italia, Franța, setate în anii ’60-’70 ca destinații de vacanță, a venit rândul Spaniei, apoi a Greciei. Nu de mult, Croația a început să fie preferată. Oamenii își mută preferințele. Natural ar fi fost ca și România să ajungă atracție pentru turiști. Nu ar fi fost bine pentru vinari? Pentru soiurile autohtone? Dar, la noi e un zid mai mare decât cel chinezesc. Pe ce drumuri să ajungi la crame? Masa critică de oameni, care să poată cere sau să dea (atunci când ajung la putere) decizii favorabile vinului, nu se poate forma în absența unui curent de opinie, susținut inclusiv de televiziunea națională. Cât despre percepția celor de afară în ceea ce ne privește, stăm linistiți. Nu există nicio părere despre subiectul “vitivinicultura românească”. Nu existăm. Sunt soluții, dar nu pare nimeni hotărât să ia decizii. Dacă un om politic sau din administrația centrală ar avea presiunea (și susținerea, de ce nu?!) a câtorva sute de mii de oameni, conștienți și coerenți, să vezi cum s-ar îndepărta măcar neajunsurile.

Întrebi de Fetească Neagră și de alte soiuri considerate autohtone (fac aceasta precizare, pentru că unele sunt, de fapt, adoptate în areale mult mai largi, tot din vechime: vezi cazul Tămâioasă Românească, prezentă ca Tamianika în Balcani). Aceste soiuri au șansa afirmării și a captării unui capital imens de simpatie. Tocmai diversitatea lor va face să existe performanțe și “suporteri” dedicați. Cupajarea cu soiuri internaționale poate naște o clasă de vinuri distinctă, ușor asimilabilă și de către străini. De aceea e bine că vinarii fac eforturi să le descopere limitele. Dacă mi-e teamă de ceva, acel lucru este “wine-cola” și nivelarea “personalității” vinurilor din soiuri autohtone prin adoptarea cu prea mare entuziasm a soluțiilor propuse de furnizorii de materiale oenologice. Dar și asta e o etapă.

Cătălin Păduraru: Dar să îți pun și eu o întrebare: din vinurile de Fetească Neagră, cu variațiunile de terroir amintite, făcute bine (dar diferite, după cum sesizai), a fost vreunul care să nu îți placă? Nu ai fi găsit fiecăruia locul și momentul pentru consum? Înainte de a-mi răspunde, o observație: s-a impus un soi de respect (poate și dragoste) față de acest soi, încât eu nu am văzut Fetească Neagră “chinuită” de producători. Adică, un Chardonnay, un Pinot, l-am mai văzut baricat în exces sau “întărit” cu alt soi. Feteasca neagră pare să își fi câștigat dreptul la “neagresiune”.

Cezar Ioan: Ai dreptate, este probabil unul dintre soiurile asupra căruia winemakerii români s-au aplecat cu respect, încercând să-l descopere mai degrabă decât să-i facă “reeducarea”, alterându-l. Dar – după datele statistice disponibile la Ministerul Agriculturii – Fetească neagră, soiul nostru fanion, nava amiral a vinului românesc, mândria națională, ocupă în realitate… 2,7% din suprafața totală plantată cu viță de vie. E mai degrabă o curiozitate decât o suprafață aptă să genereze vânzări mari, ca soi de sine stătător. Cu mult înaintea lui, în plantații, se află Feteasca regală, Merlot-ul, Feteasca albă, Rieslingul italian, Aligote-ul, Cabernet Sauvignonul, Sauvignon blanc-ul. Dintre ele, mă întreb de ce nu au găsit de cuviință enologii români – la nivelul industriei, nu individual, în câteva crame cu titlu de excepție – să studieze, să îmbunătățească și să facă port-drapel – măcar pentru albe – un soi din care chiar avem producții mari? Probabil fiindcă “merge și-așa”, alt răspuns nu găsesc.

(Va urma)

One thought on “Dezordinea vinului românesc (II): care e treaba cu soiurile autohtone? Dar cu cele internaționale de la noi?

Comments are closed.