A fost odata un print… Printul Viilor

În ziua de astăzi, povestea vinde orice. Şi, în primul rând, vinde vinul. E o teorie pe care nimeni nu încearcă s-o contrazică, ba, mai mult, foarte mulţi producători au început să cheltuie sume importante pentru a-şi crea măcar o nuvelă, o schiţă, acolo, care să le ofere imagine şi un plus de interes. Dar sunt şi zone în care asemenea poveşti sunt cu duiumul. Iar printre ele, Bordeaux deţine, oarecum de aşteptat, o poziţie fruntaşă. Una din cele mai frumoase poveşti ale celei mai renumite regiuni viticole ale lumii a fost prezentată, recent, de Wine Spectator. Este povestea lui Nicolas Alexandre, Marchiz de Segur, omul pe care regele Louis XV l-a numit Prinţul Viilor.

Publicitate
Ravago

Nicolas Alexandre s-a născut în 1697. Adică într-o perioadă destul de tulbure pentru Bordeaux, care, pe lângă faptul că abia începuse să-şi creioneze personalitatea, suporta şi taxe prohibitive din partea britanicilor, cea mai bună piaţă pentru vinurile bordeleze, fie din cauza războiului de nouă ani, fie din cauza celui al Succesiunii Spaniole, ce avea să înceapă în 1701. Copilul, însă, n-a părut să fie foarte afectat de aceste conflicte. Mama sa, Marie-Thereze, venise în căsătorie, printre altele, cu o proprietate de vis, Chateau Latour, suficientă pentru a-i asigura lui Nicolas- Alexandre un trai lipsit de griji. Mai mult, cu puţin înainte de moarte (1716), tatăl său, Marchizul de Segur, a achiziţionat Chateau Lafite, astfel că în momentul normalizării relaţiilor cu Anglia, tânărul deţinea deja două dintre cele mai râvnite proprietăţi. Dar acesta era doar începutul.

Cum se clădeşte un imperiu

La doi ani după moartea tatălui său, Nicolas- Alexandre, Marchiz de Segur, se căsătorea cu Jean de Gasq, moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii din Bordeaux. O fi fost vorba şi de iubire la mijloc, însă istoria nu prea reţine astfel de date. A reţinut, însă, faptul că tânăra Jean de Gasq a avut ca dotă marea proprietate Calon. Ceea ce astăzi s-ar traduce astfel: Chateau Calon-Segur, Chateau Montrose şi părţi importante din zona Saint-Estephe. Însă poveste nu se opreşte aici. Peste câţiva ani, Marchizul de Segur s-a gândit că i-ar sta bine cu încă o proprietate în portofoliu şi a achiziţionat moşia Mouton, moşie care, în zilele noastre, înseamnă Chateau Mouton-Rothschild, Chateau Pontet-Canet şi Chateau d’Armailhac. Să recapitulăm. Practic, în 1730, Nicolas-Alexandre, Marchiz de Segur, deţinea în proprietate ceea ce astăzi înseamnă Chateau-urile Lafite, Latour, Mouton-Rothschild, Pontet-Canet, d’Armailhac, Montrose, Calon-Segur. Cu alte cuvinte, trei proprietăţi catalogate Premier Cru, una, Second Cru, încă una, Troisieme Cru şi două, Cinquieme Cru. Başca trei, patru proprietăţi în Saint-Estephe, să nu fi fost şi Cos d’Estournel printre ele… Imaginaţi-vă cum ar fi ca astăzi să existe cineva care să anunţe că vrea să achiziţioneze toate aceste proprietăţi. Bine, că ar fi aproape imposibil, e una, dar, dacă, prin absurd, achiziţia s-ar realiza, cu siguranţă că pe piaţa vinului ar avea loc schimbări considerabile. Dar şi un imens scandal.

Publicitate
IPPU

Lafite, vinul casei regale

Dar marele merit al lui Nicolas-Alexandre nu e acela că a avut în buzunar toate acele titluri de proprietate. Ci acela că el a pus bazele transformării proprietăţii Lafite în ceea ce este astăzi, adică o fabrică de bani. Latour era deja considerat „o adevărată mină de aur în Haut-Medoc”, asta chiar în condiţiile în care marchizul ştia că viile proprietăţii nu erau exploatate la adevăratul potenţial. Însă Lafite producea mai mult. Iar interesul marchizului era să vândă. Englezii puseseră deja ochii pe acel vin, primul-ministru Robert Walpole îşi comandă câte patru baricuri la fiecare trei luni, însă în Franţa era aproape necunoscut. Aşa că vinul avea nevoie de o campanile de publicitate. Şi ce PR să fi fost mai bun în Franţa acelor ani decât regale însuşi? Rege care, atenţie, era fan al vinurilor de Burgundia şi a celor locale, pentru că, în secolul 18, Parisul nu era înconjurat de suburbii, ci de vii. Povestea spune că Lafite a ajuns cunoscut la curte graţie Mareşalului de Richelieu, un cunoscut hedonist, care l-a recomandat regelui cu aceste cuvinte: „este delicios ca ambrozia zeilor Olimpului”. Şi, din acel moment, Lafite a devenit vinul casei regale. Istoria mai reţine însă un amănunt, interesant pentru amatorii de heraldică şi nu numai. „Îmi fac vinurile la Lafite şi la Latour, însă inima mea este în Calon”, a declarat Nicolas-Alexandre. Urmarea? Pe etichetă vinului Chateau Calon-Segur a apărut o inimă. Acum, în lume, sunt câteva mii de etichete de vin care conţin acest simbol.

Un regat pierdut la jocuri de noroc

Nicolas-Alexandre a murit în 1755, la câţiva ani după ce fusese avansat, onorific, evident, de la gradul de marchiz la cel de Prinţ al Viilor . Era cel mai bogat om din Bordeaux, chiar dacă, între timp, vânduse proprietatea Mouton. Imperiul său s-a destrămat, mult mai repede decât ar fi crezut unii că se poate. Cel mai bine a dus-o Latour. Domeniul a fost moştenit de cele patru fete ale marchizului, care au reuşit să-l păstreze chiar şi pe timpul Revoluţiei Franceze. Însă una dintre fete a murit fără moştenitori, aşa că partea sa a revenit Republicii. Celelalte trei au rămas în administrarea urmaşilor marchizului până în 1963. În schimb Calon şi Lafite n-au avut aceeaşi soartă. Moştenite de primul nepot al marchizului, Nicolas Marie Alexandre, proprietăţile au fost pierdute la jocuri de noroc. Calon în 1778, Lafite în 1784. Lafite a fost răscumpărat de un văr al nepotului, deci se poate spune că a revenit în familie. Însă doar pentru un deceniu, pentru că, în timpul revoluţiei, respectivul văr şi-a pierdut şi moşia, şi capul, pentru simplul motiv că şi-a ajutat fiica să scape de mulţimea înfuriată. Un destin, până la urmă, previzibil. Pentru că atâta vreme cât revoluţia dorea să elimine orice ţinea de idea de regalitate, autorul „vinului regelui” nu avea cum să scape.