Accent: Noi vrem egalitate, dar nu pentru catei?

2011 a venit cu vesti bune pentru bautorii pretentiosi de vin. Din nefericire, nu si pentru cei cu aspiratii si buget mai modeste, in continuare (des)considerati ca niste cetateni de mana a doua.

Incurajati de succesul gamelor scumpe, care anul asta s-au epuizat cu mai mare repeziciune (si, probabil, speriati de reculul celor ieftine), din ce in ce mai multi producatori romani au pedalat sa satisfaca apetitul acelui segment de cumparatori din comertul organizat care a mai ramas activ in achizitii. Fara sa am studii de specialitate la indemana, aproape pot sa bag mana in foc ca o mare parte dintre clientii de buget redus au migrat dinspre supermarket catre rudele de la tara sau vinariile de cartier, ca sursa de aprovizionare. Au aparut din ce in ce mai multe vinuri scumpe (si presupus bune) in marele retail: merlot-urile Vinarte si Rotenberg (inclusiv cele de top), Cabernetul cu eticheta rosie sau cupajele de la Oprisor (Dragaica, Rusalca), gama La Putere de la Recas, Nomad-urile Aureliei Visinescu, ceva de la Corcova si altele. Raftul supermarketului a inceput, astfel, sa ofere mai multa diversitate si competitivitate in segmentul de pret peste medie. Teoretic, au aparut astfel mai multe motive de satisfactie. Ceea ce e minunat, dar cu o mentiune importanta: producatorii n-au pedalat la fel de tare sa acopere cu vinuri de calitate si rafturile cu pret scazut.

Pentru segmentul mai putin pretentios, lucrurile nu stau la fel. Deprimati probabil prematur din pricina ca bautorii cu bani putini (dar care merita si ei respect, tin sa reamintesc!) dau din ce in ce mai rar si mai timid semne de viata, producatorii autohtoni i-au neglijat copios anul acesta. In afara de unele vinuri de 8-12 lei scoase de Crama Oprisor (Jderii si Calauza) – dar prea putin cunoscute si, in consecinta, cu vanzari lente – si deja cunoscutele Schwaben Wein de la Recas, in aceasta zona de pret inca nu ai ce alege. Locul lasat liber astfel tinde – deocamdata extrem de timid – sa fie ocupat de vinuri straine: imi aduc aminte si acum de un Montepulciano d’Abruzzo la 8,5 lei, de un Trebbiano + Garganega Viala cam la acelasi pret.

E uimitor (si aproape jignitor) cum o intreaga industrie romaneasca de vin, cu sprijin prin finantari europene si cu beneficiul de a fi „de-a locului”, nu e in stare sa produca vinuri ieftine si corecte. Piata se invarte ca o gaina beteaga. Consumul scade din pricina ca preturile cresc? Sau preturile cresc din pricina ca scade consumul? In mod cert, raspunsul corect are mai putina importanta, urgent e sa se rezolve problema.