Afaceri de familie, partea 1: O azienda cu pedigree si o cantina care sprijina artele

Text si foto: Loreta Budin, Clubul Presa de Vin

Publicitate
Vinarte

O casă de vinuri datand din secolul 18, care se lauda cu cele mai rafinate vinuri si cu doua crame muzeu; alta cu tehnologie ultimul răcnet şi cu opere de arta moderna raspandite din vie pana-n sala de imbuteliere. O azienda agricola bio, unde strugurii se tescuiesc cu picioarele – ce-i drept, ecologic incaltate in cizme de cauciuc – , si unde licorile finale se decanteaza cu mana; in fine, o alta unde patronii, sot si sotie – fiecare cu liniile lui de vinuri – renoveaza un palazzo pentru turism enologic.

Toti cei insirati mai sus fac vinuri deosebite, cu personalitate – cu accent pe cele autohtone, DOC-uri din regiunea Abruzzo, Italia. Dincolo de „secretele de bucatarie” ale fiecaruia, de minutioasa preocupare pentru calitate si de eternul razboi calitate-pret, este interesant este modul in care producatorii si-au construit imaginea. Un instrument esential pentru a iesi in evidenta pe o piata unde abunda ofertele, o piata in continua framantare si schimbare.
Tipicitate, personalitate, rafinament

Publicitate

Antica Casa Vitivinicola Italo Pietrantonj, din provincia Aquila, regiunea Abruzzo. O afacre de familie, veche de 3 secole, 50 de hectare de vie, conditii pedoclimatice deosebite (culturi la 400 m deasupra nivelului marii, vecinatate cu masivul Majella si parcul national cu acelasi nume). Productia centrata, evident, pe DOC-urile zonei, Trebbiano d’Abruzzo si Montepulciano d’Abruzzo, dar si pe soiuri locale mai putin cunoscute – Campolese, Malvasia, Passerina. Culturi pe arii restranse de Cabernet Sauvignon si Traminer Aromatico, pentru a li se testa potentialul in acest terroir.

Folozofia casei? Produse care sa reflecte aspectele tipice ale zonei. De asta, se foloseste lemnul cu moderatie, vinurile rosiile fiind rafinate si invechite in butoaie mari de stejar si nuc.

Casa se lauda ca a dat regiunii primul enolog trecut prin scoli prestigioase. Cum spuneam, o afacere care a fost pusa pe roate prin 1830.

Domnisoara care ne explica, cu farmec, toate acestea – PR-ul, cum ar veni – e una din cele trei fiice ale proprietarului. Cealalta e economistul casei, ce-a de-a treia e arhitect. Acesteia i se datoreza, cu siguranta, transformarea celor doua crame vechi in muzeu, chit ca una din ele e inca folosita pentru invechirea celor mai bune recolte de vin.

Doua crame-muzeu

Vizitam mai intai crama cu butoaie uriase, de 365 hl, fabricate in urma cu vreo doua secole. Pentru a le da o utilitate practica, proprietarii le-au captusit cu cu containere mari de otel, in care se pastreaza vinurile tinere, Trebbiano d’Abruzzo si Cerasuolo.

In drum spre crama-muzeu nr. 2, strabatem o gradina italiana tipica, cu vegetatia luxurianta, in mijlocul careia troneaza nelipsitul havuz cu pestisori si amorasi.

Putem apoi admira o presa uriasa de vin de secol 18, un adevarat mecanism industrial la vremea lui, numai lemn de stejar si de par (pentru flexibilitate). Atractia muzeului sunt insa cele doua tancuri de 1402 hl, din caramida, captusita cu placi din sticla de Murano. Imaginati-va o cisterna inalta cat un bloc cu 4-5 etaje, in care incap lejer 25 de vizitatori. Ecoul e formidabil; totul e scaldat intr-o spectrala lumina turcoaz, parca din alt timp.

Nu mai insist pe partea de degustare. Trebuie sa ai vinurile casei in pahar ca sa intelegi de ce multi le considera cele mai rafinate din regiune. Cele grupate sub brandul Tenuta del Cerano sunt, in mod deosebit, apreciate de vizitatori. Cand somelierul ne toarna un Cerano Bianco, trasaturile sobre i se destind pentru o clipa: „E un grande vino”. Cucereste imediat vinul rosu din aceeasi linie, suta la suta Montepulciano d’Abruzzo, cu apele lui profunde de purpuriu, cu nasul teribil, cu explozia catifelata de afine coapte si coacaze, cu postgustul lung, usor condimentat, care mentine starea de gratie (era sa scriu de levitatie).

De la un business „de garaj” la export in 32 de tari

Cantina Zaccagnini, tot o afacere de familie, nu se lauda nici cu diplome de epoca, nici cu conace. Business-ul a inceput in provincia Pescara, intr-un garaj (!); acum, proprietarii controleaza 138 ha de vie, fac 1 milion de sticle pe an si exporta in 32 de tari. Din peisaj nu lipseste tehnologia de ultima ora, experimentele cu clone proprii, legaturile stranse cu diverse institute de cercetare in domeniu, totul asezonat – si aici se da lovitura de imagine – cu opere de arta moderna, raspandite peste tot: printre araci, in crama, inclusiv in incaperea unde se imbuteliaza sipurile.

Angelo Ruzzi, directorul de vanzari, cu aer de prestidigitator, ne bombardeaza cu informatii si cifre la obiect. Vizita incepe de pe o terasa de unde se vad, ca-n palma, viile. Undeva, departe, ceva ca o pasare uriasa, galbena – opera numitului David Bade. Evident, si cladirile cramei sunt ornate cu sculpturile unor, ni se spune, renumiti artisti italieni si strainezi. Arta, explica modest Ruzzi, este pasiunea patronilor, atata tot. Pe brosurile de prezentare, sloganul este „Vinul, arta a omului”.

Pro-arte, pro-natura

In rest, se folosesc cat mai putine produse chimice, strugurii se culeg manual, se prelucreaza modern si cat mai steril. Filozofia casei: „Aducem natura din vie in pahare”. Totul se subsumeaza acestei idei. In 1984, artistul german Joseph Beuys a venit la crama unde a tinut o serie de prelegeri despre arta si teritoriu. Aici si-a prezentat in detaliu proiectul Difesa della Natura – Protejarea Naturii.

De atunci, Casa Zaccagnini se implica in tot soiul de evenimente legate de arta – arta moderna care preamarestre mediul inconjurator: tabere pentru artisti, premii, seminarii… Participa la vernisaje si scoate vinuri in editii limitate special branduite pentru acele ocazii – sticle cu etichete care reproduc operele expuse. „Dar nu facem asta pentru a vinde. E, cum spuneam, doar pasiune”, puncteaza, din nou modest, Ruzzi. „Pentru noi, arta e un mod de viata”.

Sticla cu „tralcetto”

Casa scoate mai multe etichete, unele pentru vinurile mai tinere, altele pentru cele mai evoluate, mai selecte. Una din linii se numeste Cantina Zaccagnini, si este usor de recunoscut dupa asa numitul „tralcetto”: in loc de guleras, sticla are o ramurica de vita de vie, artistic „innodata”. O gaselnita care face sipurile usor de identificat in raft.

Vizita prin crama e o adevarata aventura. In incaperea unde se tin baricurile, un altar de marmura e dedicat lui zeului Dionis. In cea cu tancuri de otel, cateva tablouri ciudate destind atmosfera de farmacie. Intr-o alta incapere, o instalatie de arta moderna rupe monotonia .

Ruzzi ne explica cat de „wine-friendly” e tehnologia folosita, special aleasa sa „strice” cat mai putin caracteristicile orginare ale vinului. Spre exemplu, numai pentru dopurile de pluta, casa lucraeaza cu 4 furnizori diferiti, produsele acestora fiind testate intr-un laborator propriu.

In plus, Cantina se lauda ca clientii sai se pot delecta – fara ca asta sa-i arda prea tare la buzunar – cu vinuri din care se aprovizioneaza, anual, si Vaticanul.