Cinci ani de farmec discret

Urmeaza o povestioara subiectiva, asa incat e bine sa fiti preveniti de la bun inceput. Nu stiu altii cum judeca, dar cand vine vorba de mine si de experienta mea limitata prin gastronomia lumii, supremul compliment pe care m-am simtit indemnat vreodata sa-l fac unui restaurant romanesc a fost „cat de mult se apropie” de restaurantele bune in care am calcat prin afara… Pana de curand, nici n-am simtit nevoia sa-mi gasesc alte calificative, lipsite de acest termen de comparatie, caci nu intalnisem in Romania concepte suficient de inchegate, cu identitate si calitate atat de bine conturate incat sa fiu nevoit sa-mi caut alte cuvinte, mai bune. Pana de curand…

Publicitate
IPPU

Mergeam in Centrul Vechi al Capitalei de cativa ani, inainte si pe cand abia incepusera sa se redeschida, timid, cateva stradute. Ma fascina viteza cu care viata dadea sa infloreasca, exploziv, in acest desert post-comunist. Tanjeam, dupa modelul capitalelor central-europene, la terase cochete, bistrouri, poate chiar si restaurante gastronomice.

Printr-un mare noroc pentru care ma simt fericit si astazi, una dintre terasele la care m-am oprit mi-a atras atentia prin calitatea espresso-ului. Deh, micile detalii! Ulterior, am pasit inauntru si am descoperit – din aproape-n aproape, din clatite cu spanac in supe de branza, din paste cu fructe de mare in steak-uri si coaste de porc – ospitalitatea fermecatoare a echipei conduse de un profesionist entuziast si cu bun simt – Emil Manea – pe care, ulterior, mi-a facut placere sa-l privesc ca pe un prieten. Iarasi a mai trecut vreme, iar restaurantul Charme, de pe Smardan, caci despre el este vorba, a trecut si proba cea mai grea, din punctul meu de vedere: calitatea a ramas nu constanta, ci chiar a crescut, odata cu trecerea timpului. Si mai tarziu, dar de data asta prin prisma preocuparilor mele jurnalistice, am avut privilegiul sa public intr-o revista pe care o conduceam un articol despre cei doi oameni minunati, glumeti, seriosi si inventivi din „bucataria fermecatoare”: Augustin Paraschiv si Vio Papu, care n-au vrut nici in ruptul capului sa pozeze pentru articol daca nu mentionam ca bucatele lor sunt, de fapt, rezultatul intregii echipe. Nu i-am cunoscut personal, caci articolul a fost scris de colegii mei, dar mi-a facut o reala placere sa-i vad in paginile „noastre”: am resimtit, cred, acea bucurie a exploratorului care poate sa impartaseasca si celorlalti descoperirile sale.

Publicitate
Velvet

Dar, ca sa ma intorc la ideea de la inceputul acestui articol, recent mi s-au intamplat lucruri care m-au facut sa-mi caut un nou sistem de valori: am organizat, in ultima jumatate de an, doua evenimente la Charme, cu bufet prestabilit, pentru aproximativ 40 de persoane. A iesit o adevarata magie: prima data, desi timp de sase ore bucataria n-a avut curent electric pentru plite, oaspetii mei (jurnalisti de vin si gastronomie din mai multe tari europene) au fost pe deplin satisfacuti; a doua oara, alti oaspeti, la fel de pretentiosi, de peste Ocean, au fost de-a dreptul fermecati. Cateva zile mai tarziu, am avut ocazia sa mananc la New York un pranz (cu pret fix, e drept) la un restaurant cu 3 stele Michelin, 28 de puncte Zagat (probabil cel mai reputat ghid gastronomic new-yorkez) si prezent in Top 50 Restaurants of the World by San Pellegrino. La iesire, dupa o experienta foarte placuta, m-am trezit spunand invers: „A fost aproape la fel de bine ca la Charme”.

Zilele trecute am participat, alaturi de cateva sute de alti prieteni si clienti, la aniversarea lor de cinci ani, ocazie cu care i-am cunoscut si pe Sandra, Georgiana si Ovidiu, oamenii extrem de discreti din spatele „farmecelor” de la Charme. Le urez cel putin inca de zece ori pe atat! Iar voua, celor care cititi aceste randuri, va urez sa mergeti la Charme si sa va simtiti cel putin la fel de bine ca mine.