Poate parea socant cand se refera cu lejeritate la spaime, furii, nepasare si metehne cronice de-ale romanilor. Cu „ochiul de sticla” incearca sa scoata filme in care realitatea sa fie cat mai prezenta, fara sa infiereze, fara sa judece, poate cu o urma de tristete, mereu echilibrata in balanta de o urma de speranta. Despre bani (sau lipsa lor), despre politicieni (sau lipsa lor), oameni de afaceri, arta si vin, cu Cristi Puiu.
RADU RIZEA
Esti in sala de montaj cu ultimul film. Pe cine astepti in cinematografe?
E o replica de-a lui Turturro in „Miller’s Crossing”, pe care o folosesc adesea cand lucrez cu actorii: „Look into your heart”. Cred ca se aplica si aici. Spectatorii la care tin sunt cei care gandesc cu inima. Stiu ca suna a oracol, ca suna prost, dar asta e ceea ce imi doresc. Peste tot, in jur, oamenii se tem sa priveasca, sa se uite la oameni, sa se uite la lucruri, la ei insisi – mai ales! Traim intr-o inertie provenita din educatie, suntem oameni care tin la hainele de duminica. Nu doar ca falsificam realitatea, dar cand un om intra in relatie cu altul, se protejeaza, poarta zale, poarta armura…
GRILE STANDARDIZATE SI AUTOFALSIFICARE
Nu este o ramasita a zilelor in care ti-era teama sa vorbesti, in care te arestau pentru orice?
Nu, clar nu, e ceva care vine din om nu dintr-o perioada. Vine din teama, acea teama care exista peste tot, dintotdeauna, teama despre care vorbeste si Hristos. Regimurile totalitare se nasc din aceasta teama, de care se folosesc apoi. Poate ca teama e Diavolul, sau poate ca Diavolul e teama. Revenind la prima intrebare: acestia sunt oamenii pe care mi-i doresc in cinematografe. Oameni curajosi, nu specialisti, nu critici, nu cinefili sau plictisiti in cautare de entertainment. Pentru ei nu fac film. Fac film pentru mine. Din pacate, in sala de cinematograf, cei mai multi nu se uita la film. Pun un filtru intre ei si film, isi fixeaza cin’spe mii de repere, suprapun partial o anumita poveste peste ceea ce se intampla in film.
Dam vina pe grile standardizate, pe Hollywood, pe asteptari mediocre.
Pe falsificare. Si mai ales pe autofalsificare. Este o problema care a fost atat de des adusa in discutie incat s-a banalizat. Oamenii refuza sa mai vorbeasca despre asta, nu mai e la moda, suna prost – autofalsificare. Problema cea mai mare este lipsa de asumare a propriei personalitati. De aici se naste mare parte din restul problemelor.
E cazul sa facem coada la terapeut?
In prezent, terapeutul este substitutul preotului.
Revenind la chestiuni mai tehnice (evitam un pic teama, deschiderea, cu aceasta ocazie): ai un incarcator de Nokia? Ai un cartus de Kent?
Am… aaa. Da, a fost o replica normala in contextul acela. Putea sa fie un incarcator de Samsung sau de orice… Intamplarea a facut sa am Nokia atunci. Nu a fost „product placement”, Nokia nu a dat bani pe chestia asta, si nici noi nu am cerut. Vroiam, pur si simplu, sa subliniez ca omul acela avea o nevoie, era acolo cu alta treaba. Lazarescu avea problema lui, problema acelui angajat era ca trebuie sa vorbeasca cu cineva si nu mai tine bateria…
Nu a fost atunci, dar, in general vorbind, se poate face product placement in Romania? La cat de subtiri sunt fondurile de stat si la cum merge treaba cu „comisiile”, ar fi si asta o solutie de finantare.
In teorie, se poate, in practica, e insa fictiune. Daca mergi la companii mari, nu inseamna ca ti se deschide usa, ca te sustin. Nici nu conteaza prea mult, cred, ceea ce propui. Cred ca sunt mai importante relatiile personale. Multe probleme se rezolva prin felul in care decurge comunicarea dintre doi oameni. Avem si o lege nefericita a sponsorizarii. Daca mai adaugam ca e greu de cuantificat expunerea pe care o dobandesc, mai ales ca filmele romanesti sunt mai vazute afara decat in tara…
PROVINCIALISMUL – SUFERNITA CRONICA A ROMANILOR
O marota mai veche: de ce nu pot actorii romani sa injure natural? La americani, filmele incep si se termina cu „Fuck!”, la noi, orice „cacat!” sau „pizda ma-tii!” trebuie sa fie rostit cu emfaza, declamativ…
Da, avem o oarece problema cu injuraturile. Am studiat injuratura cand faceam „Marfa si banii” si am constatat ca exista o fractura muzicala, o rupere de tempo. E vorba exact despre acea autofalsificare despre care vorbeam mai devreme. Actorul pare ca vrea sa spuna „Injur, da, dar este personajul cel care injura, nu eu, eu sunt un baiat finut!”. Orice injuratura era precedata la filmari de un mic moment de pregatire, de pauza foarte scurta, o rupere care face injuratura sa „sara din pachet”. Este o atitudine care tradeaza o alta suferinta cronica a romanilor – provincialismul.
De la sate, la orase…?
E peste tot, e tot timpul la televizor. Am vazut un jingle: „We love to entertain you”. Cum vine asta? Vorbim engleza pentru ca este limba invingatorilor. De ce nu au pus sloganul in maghiara sau tiganeste? Asa avem un aer mai „occidental”. In inertia provincialismului nostru am ajuns sa traim intr-o civilizatie Adibas, si aceea neasumata. Asta pentru ca cei care iau decizii aleg mereu copia cea mai ieftina.
Nici nu o sa iesim prea repede daca o tinem in ritmul asta: o carte – doua pe an, o melodie buna, maxim doua, un film – doua…
Productia culturala este in mod cert o solutie, si sper ca, la un moment dat, oamenii vor intelege. Poate ca Prigoana nu va face mall din Casa Poporului. Ca veni vorba de Casa Poporului… in anii ’90 aveam diverse proiecte legate de constructia asta. Ziceam: „Daca e a poporului, sa i-o dam poporului”. Si cum o poate ocupa un popor altfel decat prin cultura? Sa fi avut fiecare natie europeana sau de aiurea cate un spatiu in care sa se exprime, cu expozitii, biblioteci, proiectii de film. Iar oamenii sa spuna: „Astazi mergem in Germania”, si sa mearga in pavilionul german din Casa Poporului. In loc de asta, a ajuns sa fie folosita in scopul in care a fost construita: sa gazduiasca si sa simbolizeze puterea.
PUTERE SI OPULENTA
Alta problema – Puterea. Cei de la putere nu se schimba. Politicienii noi sunt replici mai tinere ale parintilor lor – morali sau chiar biologici.
Politicienii de azi sunt niste trogloditi, sunt afaceristi, mai rau: sunt afaceri sti care cauta castiguri imediate, nu gandesc pe termen mediu sau lung. A propos de ce spuneam inainte – am vazut intr-un tabloid un titlu: „Poporul nu e de acord cu un mall in Casa Poporului”. Pai ce treaba are poporul sa-si dea cu parerea? Cand a venit Carol I la putere a intrebat poporul daca vrea sa transforme Romania intr-un stat european, modern? Cred ca momentul Carol I trebuie sa fie bine inteles si asimilat, integrat istoric. In ’90, cand a ales poporul, a ales FSN si, iata!, suntem aici, in acest prezent.
Provinciali si tematori?
Noi am ars multe etape si nu ne-am consumat multe probleme, nu ne-am consumat nationalismele, feudalismele. Problemele ramase nerezolvate se intorc. Noi trebuie sa intelegem ca nu suntem, contemporani cu Franta de azi, cu Italia de azi, cu Germania si Statele Unite. Ne comparam cu ei, cand noi suntem aproape de feudalism. Poate sa fi ajuns in secolele XVIII – XIX. Uita-te la provincialismul de la TV, la justitiarii din media, la mediatorii care isi fac terapia pe nervii invitatilor asa cum soferii isi fac terapia in trafic: tipa, urla, infiereaza, ataca. De unde? De unde atata agresivitate? Pentru ca suntem frustrati, toate comparatiile cu alte tari nasc asemenea frustrari. De aceea avem atatea masini de lux, mai multe decat in Germania sau in Franta, avem telefoane, avem… In 1899, Pompiliu Eliade scria in „Influenta Frantei in Principatele Unite” ca la Bucuresti sunt calesti la fel de frumoase si de multe ca la Viena. Asta e nivelul, de sfarsit de secol XIX. S-a dat liber la opulenta. Asa s-a nascut Pipera, cartierul Iancu Nicolae, o monstruozitate in care, pe desupra, fiecare cladire poarta semnatura unui arhitect, deci a unui intelectual.
Nu avem pe cine sa dam in judecata pentru uratenie, nu e nimeni responsabil pentru haosul urbanistic?
Fuga de responsabilitate e alta problema derivata din teama. La noi se sta pe margine, se chibiteaza, se fuge de responsabilitate. La noi, in Cismigiu, mereu e un baiat destept pe margine care stie urmatoarele trei mutari. Dar el nu joaca, pentru ca in joc e alta presiune, emotiile se coloreaza altfel in joc, cand joci, risti. Asa el va ramane baiatul destept care stie trei mutari inainte. Asa poti sa stai sa contabilizezi greselile altora, in loc sa-ti vezi de treaba. Sunt obiceiuri impamantenite: datul vinei, chibitatul, impostura, anonima, spalatul pe maini… Nu evoluam pentru ca nu facem, si asta ma sperie. Spunea Godard: facem ce putem, cu ce avem. Avem cu ce, avem ce sa facem, dar nu facem. Nu inteleg: orice am face, bine sau rau, vine un moment in care mori. Nu ramane din tine decat ce ai facut. Si atunci, cum sa faci rau? Sotia mea a auzit la serviciu o replica incredibila, a facut-o sa explodeze de nervi. Faceau niste pantaloni pentru piata interna, iar o muncitoare ii spune alteia: „Fa-le, bre, mai repede, nu mai fi asa de atenta, ca astea-s la intern!”. Energia sa faci ceva bine sau sa faci ceva rau e aceeasi. Si atunci, de ce sa faci rau? Ce furie, ce furie ne impinge sa facem rau? Tot ascundem gunoiul sub pres, conservam ceea ce trebuie reparat, si nici peticitul asta nu e de anvergura. Traim de parca lumea s-ar termina la marginea satului. Orice faci, mori. Si atunci intreb: ce faci? Eu propun introspectia ca sport national.
DESPRE GASTRONOMIE SI VIN
Revenind la lucruri mai placute – arta, vin, mancare…
Oamenii merg la un restaurant de fite ca sa invete despre rafinamente, despre asortari, sau ca sa ii vada paparazzi si vecinii de masa? Ca sa fie vazuti, evident. Snobismul e la putere, nu doar la noi, pe toata planeta… O casa boiereasca, asa cum e asta (Mandragora, n.r.) nu ii atrage. Daca se poate, sa fie hala, sa se vada de departe. Poate invata, dar inca suntem in fata unui prag pe care trebuie sa il trecem. Nu reusim nici macar sa oferim mereu produse proaspete, si respectul fata de client de aici incepe. Eu gatesc acasa, sunt foarte pasionat – am carti de Betty Bossi, aceasta Sanda Marin ale carei carti nu se termina niciodata. Una dintre ele este de salate in care toate ingredientele apartin sezonului. E o minunatie! Trebuie invatat, dar pentru asta si oamenii de afaceri trebuie sa se gandeasca si in alti termeni decat profitul mare si altele asemenea.
Vinul s-a miscat mai bine?
Calitativ, da, dar nu sunt de acord cu directia in care au luat-o etichetele. Nu vreau arta, nu vreau desene, vreau informatie si atat: producator, soi, concentratie alcoolica, zona si alte asemenea. Nu vreau sa-mi lipseasca aceste informatii si sa am poezii cu „vinul acesta imbatator”. Un desen, simplu sau complex, pune deja un filtru inainte de intalnirea mea cu vinul, creeaza niste asteptari. Etichetele colorate duc cu gandul la drajeuri, zaharicale. La arta, ce sa mai zic? Exact ca un Fratii Karamazov care are pe coperta personaje din Repin: citesti cartea cu gandul la ACELE personaje, nu ai libertatea sa ii le imaginezi singur. Numele unui vin ridica aceleasi probleme cu titlul unui film sau cu intalnirea cu afisul, care seteaza anumite asteptari. Eu fac eforturi ca omul sa vina la film nepervertit, neinfluentat de asemenea asteptari. Personal, nu aleg vinul dupa eticheta, ci dupa continut, si cred ca toti oamenii care apreciaza vinul fac la fel.