Cu regizorul Radu Potcoavă, despre legătura dintre vin și ecran: “Product placementul e excelent și pentru cinematografie, și pentru brandurile promovate”

Un interviul cu regizorul Radu Potcoavă explorează oportunitatea product placement-ului de vinuri românești în cinematografie

Cu Radu Potcoavă mă știu probabil de aproape 20 de ani și am vorbit de vreo 3 ori, „la bere”, în tot acest timp – inclusiv la cea mai recentă întâlnire, când am aflat despre noul tău film care a primit finanțare din partea CNC, „Good Boys Go to Heaven”. Ne-am întâlnit acum pentru că noul lui proiect ar putea conține în scenele finale și vin românesc – dar, dincolo de asta, am luat decizia publicării unui interviu deoarece cred că o discuție cu el ar putea fi interesant de citit pentru orice iubitor de film românesc. Dacă tot spunem că vinul este o artă, de ce să nu-și dea mâna cu alte arte? Pentru producătorii de vin, platforma de comunicare pe care o reprezintă industria cinematografică națională ar merita să fie de interes. 

Publicitate
Caloian

– Spune-mi ce – sau cine – a devenit Radu Potcoavă în acești 20 de ani.

Când ne-am cunoscut noi, lucram în publicitate. A fost o perioadă în care mi-am pus cariera în cinematografie “pe hold”, pentru că filme nu prea se făceau și mă săturasem să trăiesc din joburi ocazionale de asistent și din clasicul “cerut bani părinților”. În 2006, însă, am decis să mă întorc la film. Am plecat în Amsterdam, am făcut o școală de scenaristică, Binger FilmLab, care m-a ajutat enorm. Și apoi am început să lucrez în România. Scurtmetraje (multe), lungmetraje (“Cuscrii”, ”Vara s-a sfârșit”), seriale TV (“Ai noștri” – PRO TV; “Valea mută” – HBO România; “Vlad” – PRO TV). Momentan, mă aflu în pre-producție cu noul meu lungmetraj, “Good Guys Go to Heaven” (încă nu are un titlu bun în română).

Publicitate
Excursii

Pe TV, filmul românesc face audiențe bune

– Ce audiență (mai) au filmele românești? 

În cinematografe, media e undeva în jur de 10-15.000 spectatori. Sunt, în mare, publicul fidel de cinema românesc, cei ce nu pierd nicio premieră. Miza este, însă, să creștem: aici, discuția e lungă – marele “con” e că rețeaua de cinematografe din România e la pământ, că te bazezi aproape doar pe mall-uri și te dă imediat Avengers-ul afară dacă nu produci spectatori; marele “pro” e că avem filme românești care au cifre frumușele de intrări (“Miami Bici”, “Două lozuri”, “5 Gang” etc.). OK, sunt filme comerciale. Dar nu contează, înseamnă că se poate, că avem un public de film românesc, și poate nu am făcut chiar totul pentru a îl aduce în sală și a-i livra produsul pe care îl caută. 

Pe TV, filmul românesc încă face audiențe bune, de unde și desele “re-run”-uri – gândiți-vă doar de câte ori ați văzut că e reprogramat BD. Video streaming-ul cred că e “the name of the game” deja. Încă nu am date concrete, însă am fost mândru să văd filmul meu, “Vara s-a sfârșit”, în Top 10 săptămânal la Netflix. Și, după, să aflu că a mai fost vândut în alte 15 țări.

Filmul românesc ar putea fi un tool relevant de marketing

– Nu vreau să intru absolut deloc în detalii despre modul cum sunt alese (sau nu) pentru finanțare proiectele de filme românești, pentru că înțeleg că acest subiect de foarte supus dezbaterii. Dar – pentru că știu că filmele cu audiență sunt un vehicul excelent pentru “plasarea de idei și de produse”, în sens cultural, politic și comercial – vreau să te întreb cât de interesante pot fi filmele românești pentru ideile și produsele românești. În cel de-al Doilea Război Mondial – și după asta – statul american a finanțat producția și distribuția anumitor filme pentru a-și promova viziunea culturală, politică, economică. Se poate aplica asta la interese românești de stat sau private? Dacă da, cum și de ce?

Product placement-ul este un vehicul excelent și pentru cinematografie, și pentru brandurile promovate. Cred că următorul mare job din cinema-ul românesc va fi cel de fundraiser pe product placement – cine va reuși să își creeze un portofoliu cu asta, va da lovitura. Pentru că banii din product placement sunt fix procentele alea care ajută un film să arate mai bine, să aibă mai mulți bani de promovare, poate câteva zile de filmare în plus… Eu am o vorbă: “decât să scot etichete în filmul meu, prefer să le las” :). Avantajele celor ce vor să se promoveze astfel sunt multe, și țin în primul rând de notorietatea brandului, de asocierea lui cu un produs cultural de succes și cu imaginea unor actori români de succes, timpi de expunere mai lungi decât în spoturi, contextualizare mult mai bună a calităților brandului (se pot construi inclusiv replici în film care să scoată asta în evidență), expunere la proiecțiile de gală și la festivaluri internaționale de film. Costurile sunt cam la nivel de campanie bună de leaflet-uri… iar aici depinde de fiecare om de marketing: “Ce aleg? Leaflet-uri care se opresc în coșul de gunoi, sau asocierea cu un produs cultural precum un film?”. Beneficiile și ROI-ul sunt foarte greu de calculat în cazul investiției în product placement. Vânzările nu vor exploda peste noapte. Însă brandul promovat sigur va avea o imagine mai bună și va fi și mult mai cunoscut.

Nu știu dacă statul ar trebui să se implice în treaba asta, să încurajeze promovarea produselor românești. Cred că trăim într-o economie de piață liberă, de aceea intervenția statului ar trebui să fie minimă. Și mai cred că e, totuși, de datoria noastră, a celor care facem film, să arătăm celor ce se ocupă de marketing că filmul românesc poate deveni un “tool” cel puțin interesant și, în mod sigur, relevant pentru piața românească.

Paradoxal, problema cinema-ului românesc este succesul de festival: dă impresia de elitism

– Aud despre “cinematografia nordică”, cea “israeliană”, cea “italiană” sau “franțuzească”, și or mai fi și alte curente care se impun… Cum ar putea arăta o cinematografie românească? Cu ce ar putea ea cuceri inimile audienței interne și a celei externe?

Există deja. Străinii îi spun “noul val românesc”. Avem o prezență constantă la marile festivaluri de film din Europa și din lume. În fiecare an, de vreo 20 încoace, cred, la Cannes există măcar un film românesc selectat – nu știu câte alte cinematografii se pot lăuda cu asta. La Berlin suntem o prezență constantă. Și altele, și altele… 

Și, totuși, problema cinema-ului românesc este exact succesul său. Paradoxal. Pentru că, într-un fel, succesul la un festival îți pune un label elitist, dacă vrei. Publicul român, cel puțin, așa percepe – și de asta uneori ia o mică distanță, temându-se ca va fi vorba iar de un mesaj prețios, ambalat într-un film și mai prețios, cu un final deschis, neclar.

Ce vinuri bea regizorul Radu Potcoavă: corp puternic, nas complex – dacă au fructe de pădure și ciocolată, e și mai bine

– Bei vin? De care? Spune-mi 5 vinuri care-ți plac, fie că sunt din România, fie că sunt din străinătate – și de ce-ți plac? E vorba de preț, de accesibilitate ușoară “in a theatre near you”, e vorba că ai vizitat crame și ți-au rămas și vinurile în amintire, e vorba că le-ai degustat cu o mâncare sau într-un loc sau într-un eveniment care ți-a făcut o impresie deosebită?

Sunt un mare consumator de vin. Acasă am un rack de 18 sticle și e mereu plin. Despre vin am două chestii mari și late. Prima vine din cultura franceză: “[le vin] c’est pas pour boire, mais pour completer le gout”. Și cred mult în asta. Nu poți spune despre un vin că e bun fără să îl asociezi cu ceva de mâncare (chiar și cu o gustare). A doua vine din cultura sud-americană: “El vino no es para beber, es para compartir”. Un vin de 5 euro sticla, băut cu o gașcă mișto de prieteni, e de multe ori mai bun decât unul de 98 de puncte băut singur acasă. Vinul completează momente din viață, vinul pune o cărămida acolo unde deja există o construcție, vinul e o poveste adăugată unei alte povești. De aceea nu aș putea vorbi punctual despre vinuri preferate fără să contextualizez.

Preferatele familiei Potcoavă sunt: Metamorfosis Fetească Neagră, Măiastru Fetească Neagră, cupajul roșu de la Corcova, Caloian Fetească Neagra, Alira Tribun 2016. Astea patru nu prea lipsesc de pe rack. Ne plac vinurile cu corp puternic și nas complex (dacă au fructe de pădure și ciocolată, e și mai bine). Le bem după ce s-a culcat copilul, undeva în jur de 22:00, alături de un platou mixt de brânzeturi și mezeluri. E timpul nostru, ritualul nostru, iar paharul acela de vin e definitiv parte din asta: finalul unei zile în care am alergat, dar ne-am și bucurat de noi și de copilul nostru.

La Flor Malbec de la Pulenta Estate îmi va aduce aminte de serile din Buenos Aires, în principiu la Las Cabras, de genialul Bife de Chorizo și de atmosfera aceea casual și gălăgioasă. Sauternes Rieussec îmi aduce aminte mereu de Paris, de cumnatul și cumnata mea care locuiesc acolo, de foie gras și de rigurozitatea pairing-ului (“Sauternes merge DOAR cu foie gras”). Aru Cannonau Rose mă duce cu gândul la Sardinia, la străduțele pietruite din Alghero, la tavernele populare și la genialele paste alla bottarga. Vina Esmeralda Torres, la toate vacanțele noastre în Spania, dar mai ales la Gran Canaria și la vremea aia minunată, în care nu știi dacă să alegi un roșu (dar parcă e prea cald) sau un alb (parcă e prea frig), așa că mergi pe un rose.

– Dacă ai face vreodată un film despre vinul românesc, în ce context l-ai pune? Documentar, artistic? Alături de ce alte elemente cinematografice care să convingă?

Pentru regizorul Radu Potcoavă, personal, vinul înseamnă ceva ce completează un moment reușit din viață. Profesional, ar putea fi subiect de film

Cred că documentar. Aș căuta povestea acelei crame și acelui vin, în particular. Sunt sigur că există una, și s-ar putea să merite să fie spusă. Apoi aș merge mai departe și aș urmări ce povești se spun în grupul de prieteni care consumă acel vin. Ar fi foarte interesant de văzut cât din povestea cramei regăsim în poveștile prietenilor, cât reușește caracterul acelui vin să transmită asta. Ar fi, probabil, un film simplu, neîncarcat de elemente vizuale spectaculoase (3D etc), un film emoționant, cu o poveste simplă, solidă, ușor de înțeles și rezonat cu ea.

– Numește 3 regiuni viticole românești pe care le cunoști!

Dealu Mare, Mehedinți, Dobrogea.

– Ce bei după o zi grea de filmări la malul mării? Dar după una la munte? Și în decor urban?

Depinde de mulți factori 🙂 Dacă am stat toata ziua în soare și în căldură, nimic nu se compară cu o bere la draft! Dacă am stat în frig 12 ore la minus 15 grade, dau iama într-un pahar de palincă. În București, depinde de vreme. Însă, de cele mai multe ori, mă retrag pe balconul apartamentului meu la un pahar de vin roșu. Și e un melanj ciudat de relaxare, analiză a ce ai făcut în acea zi, dar și planul pentru ziua următoare. Însă, ușor-ușor, simți că în sfârșit poți merge la somn, te poți odihni pentru că mâine te așteapta o nouă zi de filmare în care trebuie să dai tot ce ai mai bun.