Cu(vee) Alexandru pe Muntele Negru

O vorba mai putin cunoscuta de-a romanilor suna cam asa: „Vulpea, cand n-are treaba, se linge in c…r pana-si face rana”. Acu, n-arat eu ca o vulpe, mai ales de cand m-a cam parasit si parul, insa actiunile mele legate de intamplarea la care vreau sa va fac partasi ar putea sugera ca as avea unele legaturi cu respectivul si, altminteri, respectabilul mamifer. Ca sa n-o mai lungesc, inca euforic dupa reusita anului precedent, cand am cucerit cu propriile picioare (si maini), Olimpul Greciei, adicatelea varful Mytikas, 2917 m, am achiesat fara nici cea mai mica strangere de inima la o noua idee, sa-i spunem amuzanta, a sotiei. „Mergi cu mine pe Grossglockner?”, a intrebat ea, iar eu, tulburat de adancul ochilor ei, am raspuns, precum lobotomizatul, „Da”. De ce lobotomizatul, veti intreba. Pai, un om cu un coeficient de inteligenta apropiat de al imbecilului mediu (undeva la 70, sustin expertii), chiar si extaziat de reusita pomenita mai sus, n-ar fi uitat total de faptul ca, dupa performanta, trei zile n-a fost capabil sa-si indoaie genunchii si a trebuit sa apara ingerul pazitor sub forma de maseza thailandeza – nu va ganditi la prostii, exact o maseza din Thailanda, o zeita (deh, eram in Grecia) a reflexoterapiei – ca sa-si recapete forma initiala a picioarelor, care, dupa experienta Mytikas, aratau ca ale bolnavului de elefantiazis in stagiu terminal. Deci, ca o prima concluzie, puteti considera randurile acestea ca fiind scrise de o vulpe trepanata. Dar sa continuam…

Cine e Grossglockner si ce vrea el

Grossglockner, zis si Muntele Negru, este cel mai inalt varf al Austriei. 3798 de metri, adica un fleac de 881 de metri diferenta de nivel fata de Mytikas, veti spune. Ei, aici apare problema, pentru ca asa mi-am spus si eu. Sigur, am mai citit eu pe ici, pe colo, ca e nasol, frate, ca e frig, ca ghetari, ca via ferrata, ca iti solicita toti muschii de care ai tu habar, dar si pe aceia de care n-ai avut vreo clipa ideea ca exista atasati de endoscheletul tau  (sau de ce naiba or fi ei atasati), ca dupa Grossglockner te duci fluierand cu trandafirul intre dinti pe Mont Blanc… Eu, nimic, Batman, Batman. „Doua-trei ore de tenis si-o tura de bloc, dimineata, pe sufletul gol, mi-or ajunge sa infrang Goliatul”, mi-am zis. Ba, extrem de increzator in fortele proprii, am plusat si m-am gandit sa-l iau si pe Alexandru cu mine, ca doar, daca a rezistat el la aproape trei mii, o tine si la patru. Cum care Alexandru? Cuvee Alexandru, de la SERVE, vinul acela unic pe care multi l-ar vrea prin colectiile lor, dar inca nu au pus mana pe el… Nici macar lista cu dotarea obligatorie pe care ti-o impuneau ghizii  – ca acolo nu e, tata, bulevardul Bucegi, acolo te ia ghidul la 2800 de metri, te leaga de el si asa ramai, pana la intoarcere – nu mi-a provocat vreun fior. Si, cu o zi inainte de plecare, cu banutii stransi eroic prin limitarea achizitiei de vin la maxim doua sticle pe zi (pret de restaurant) – prin prezenta imi cer scuze producatorilor din toata lumea, care, cu siguranta, au trecut prin momente mai dificile in acele doua saptamani de buget restrans -, am purces la achizitionarea de ciorapi grosi, frontale, bete, vitamine, sustinatoare de efort, saci de dormit (d’aia smecheri, de escalada, doar nu era sa iau plapumile de Vama Veche pe ditai muntele), pantaloni grosi si impermeabili, manusi etc… Doar elicopter nu mi-am luat si rau am facut…

Drumurile care nu ne omoara ne scot din sarite

Si am pornit la drum. La 40 de grade, asfaltul clipocea prietenos. Mai ales pe tronsonul Filiasi – Drobeta Turnu Severin, unde, ca-n toata tara, dealtfel, se circula la paleta. Dar Alexandru avea parte de un tratament omenesc, in sensul in care se relaxa in lada frigorifica, printre elementii atent raciti in congelator. Pe Clisura Dunarii, tot 40 de grade, doar ca „tenisman-ii” lor fac performanta pe zgura, iarba sau ciment, mai putin pe asfalt. Iar inainte de Belgrad, intram pe autostrada aia nesimtita, care nu se mai opreste decat la Marea Nordului, asta daca nu vrei sa-ti urci masina in tren si sa continui apoi pana la Liverpool sau Glasgow. Asa ca, pana la Villach, n-am mai pierdut timp decat la granite. Mai ales la cea dintre Croatia si Slovenia, unde parca era un punct de control al refugiatilor. Sute de masini la coada, vamesii, desi in numar mare, efectiv nu faceau fata. Acum, e explicabil exodul, pentru ca, la numai 25 de kilometri de la trecerea frontierei, aerul devenea respirabil, cele 37 de grade din Zagreb transformandu-se in numai 28. Mai sa racesti, nu alta. Slovenia e o Austrie mai mica si, cel putin in weekend, mai ocupata, astfel ca, desi am incercat sa gasim o camera prietenoasa prin statiunile de langa Kranj, n-am avut noroc. Sigur, peste tot puteam inchiria apartamente nuptiale, dar mai bine dau 250 de euro pe vinul pe care nu l-am consumat in perioada de abstinenta decat pe o camera pe care, oricum, n-aveam de gand s-o populez mai mult de 7-8 ore. Asa ca am continuat raliul pana la Villach, unde ne astepta alta surpriza. Tot orasul era ocupat de circa 20.000 de fani ai jodlerelor, pentru ca frumosul orasel din Carinthia gazduia un festival de folclor. Am injurat copios, admirand totodata expozitia de spilhozeni si alte acesorii vestimentare ale participantilor – erau peste tot, n-aveai cum sa-i ratezi – si am ajuns sa dorm la un hotel de pe autostrada.

Prima zi pe munte

Duminica, 5 august, dupa un mic dejun copios, pornim la drum. Unul ocolit, ca abia la 14 se deschidea oficiul turistic in Kals am Grossglokner, locul in care trebuia sa facem ultimele aranjamente in ceea ce priveste ghidul, cazarea, echipamentul… Trecem din nou prin Villach, mai asistam la o defilare a practicantilor de jodlere, apoi, la Spittal am Drau, facem stanga si ne furisam printre Alpi, Tauerni si alti munti, trecem din Carinthia in Osttirol, ne minunam de capitala landului, Lienz si, inainte de Matrei, facem dreapta, spre Kals. Iar dupa o jumatate de ora de serpentine gen Transfagarasan, ajungem. E soare, e cald, e minunat. Dar e abia 12, mai avem de stat pana se deschide Kalser Berg und Schifuhrer, asa ca purcedem la un tur al satucului pigmentat cu un pahar de Blauer Zweigelt delicios, la nici 2 euro. Mai trecem si pe la portbagaj, sa vedem cum se simte Alexandru… E bine, elementii, refrisati in frigiderul hotelului, isi fac treaba, sticla sa tot aiba 10-12 grade. Si ajungem la oficiu, unde, trist, Anja ne spune ca vremea nu va fi de partea noastra. „Va fi furtuna luni, abia de marti dupa-amiaza se va calma”. Dar timpul ne preseaza si decidem sa riscam. O rugam sa ne gaseasca un ghid dispus sa ne duca luni pana la ultima cabana, pentru ca marti dimineata sa incercam atacarea varfului. Ni-l gaseste. „Va intalniti cu el maine, la ora 13, la Studlhutte”, ne spune… Studlhutte e o cabana situata la 2801 metri, la vreo 8 ore de mers sustinut de Kals am Grossglokner. Dar noi avem un atu… Intre Kals si Lucknerhaus, motelul de unde incepe practic ascensiunea pe Grossglokner, exista un drum cu plata. Urcam cu masina si scutim 4 ore de mers. Ajunsi la 1920 de metri, lasam masina in parcare, ne luam catrafusele si la drum. In aceasta zi trebuie sa ajungem la Lucknerhutte, o cabana aflata la 2241 de metri altitudine, unde am gasit doua paturi. La prici. Constatam, cu parere de rau, ca am fi avut posibilitatea sa urcam cu masina pana la cabana, doar ca drumul e inchis circulatiei publice. Bine, recunosc, din punctul meu de vedere recent ar fi fost perfect sa fi existat o sosea asfaltata cu doua benzi pe sens pana pe varf… Ma consolez cu ideea ca o incalzire inaintea ascensiunii e intotdeauna binevenita. Nu mergem mult, nici doua ore, si ajungem la Lucknerhutte, unde trebuie sa punem repede ceva pe noi. Sunt doar 15 grade si e plin de marmote… In schimb, Alexandru se simte ca-n sanul lui Avraam ( a se citi ca-n crama).

Muntele cu marmote… si vin

Oferta de vin a locatiei nu e spectaculoasa. Predomina soiurile locale, ceea ce nu ne deranjeaza deloc, insa doar cateva se incadreaza in medium level. Dar nu le poti reprosa nimic. Sunt chiar bune pentru pretul la care le poti achizitiona. Si asta, la 2241 de metri. Nu trecem chiar prin toate, pentru ca a doua zi se anunta cam dificila. Va trebui sa ajungem la Erzherzog Johann Hutte, la 3454 metri… Dar trebuie sa si dormim, asa ca luam si un Grüner Veltliner, si un Blaufränkisch, pe care le savuram pe terasa. Timp in care numaram peste 50 de marmote, locatare cu drepturi depline ale unui versant din apropierea cabanei. Cu siguranta ca erau mai multe si extrem de bine organizate, pentru ca, ori de cate ori se arata vreo aripa pe deasupra muntelui, santinelele dadeau alarma si, in doua secunde, dispareau toate. Dar incepe ploaia, ne refugiem in cabana si, dupa inca o ora, mergem la paturile noastre, alaturi de ceilalti 12 colegi de camera. 13, daca il punem la socoteala si pe Alexandru, care se odihnea la intuneric in camera cu geamul larg deschis inca de la sosirea noastra…Eu, personal, nu prea dorm. Sunt vreo doi-trei care sforaie mai tare ca mine. Mai ales neamtul care cunostea Carpatii Meridionali ca pe propriul buzunar. Dar vine dimineata si scap de probleme. Nu si de oboseala…

Si, pe la 8, pornim spre Studlhutte. Doua ore si jumatate de mers, scrie pe tablita de la cabana. Cu siguranta, era o tablita pentru caprele negre. Marmotelor le lua ceva mai mult, in cazul in care si-ar propus aceasta excursie. Mie mi-a trebuit si mai mult. Dar si pentru ca m-am oprit de nenumarate ori pe drum. Chipurile, sa ma bucur de marmote. Numai ca, de la 2500 de metri, adio marmote. Peisajul devine selenar. In fata, vederea este obturata de un perete abrupt, brazdat de cateva cascade. Sunt marturia incalzirii globale, cea care, in ultimii 20 de ani, a topit mai bine de doua treimi din ghetarul Koednitz. Dar noi nu trebuie s-o luam pe-acolo. Deocamdata. Urcam ceva mai lin si, pe la 11.30, ajungem la Studlhutte, o cabana impresionanta, vecina cu un post al vanatorilor de munte. Si cu vreo doua cuiburi de ulii de munte, cei care imi stresau marmotele. Cabana e placa turnanta a grupurilor care pleaca si se intorc dinspre Grossglockner. Acolo e punctul de intalnire cu ghizii si ultimul loc cu apa curenta. Potabila gasesti si mai sus, dar trebuie sa sapi putin si sa topesti gheata. Operatiune dificila, daca temperatura nu prea atinge 10 grade, chiar si in cea mai calduroasa si insorita zi a anului.

Matthias (sau cum sa scoti untul din turist)

Facem cateva poze, bem o bere si intrebam de ghid. Acesta apare pe la 12.30. Fusese cu un grup sus, pe varf, si acum il adusese la baza. L-am abordat, intrebandu-l cand o sa plecam. „Acum”, ne-a raspuns. „Se anunta furtuna sus si trebuie sa ne grabim”. In 15 minute ne echipam si pornim spre ultima escala, Erzherzog. Drum de patru ore, ne informeaza nelipsita tablita. „Facem vreo sase”, gandesc eu, fin cunoscator al propriului potential. Fals! Matthias, ghidul, e raspunzator pentru noi. A fost avertizat ca la 17 va incepe furtuna si ne biciuieste ca pe hotii de cai. Ajungem pe ghetar, pe Koednitz. „Ura, facem o pauza”. Dar e doar o parere. Matthias ne pune coltarii si plecam imediat. Suntem deja la 3000 de metri, mi-am depasit recordul, vreau acasa. Dar vinul din rucsac nu ma lasa. Ma lasa, in schimb, suflul. Si genunchiul stang. Ghetarul e parsiv. Nu-l poti urca pieptis, iar portiunile de gheata alterneaza cu cele de zapada topita si afanata. Si mai sunt si crevasele. Dar asta e treaba lui Matthias. El urca de 20 de ani pe Grossglockner, stie tot ce misca. Acum are 26… Fiecare pas te solicita dublu. Noroc ca e frig. „Pauza”, cer cu o voce pe care nu mi-o recunosc, insa Matthias nu se indupleca. „Mai avem un sfert de ora pana iesim de pe ghetar. Poti s-o faci”, imi spune si continua sa ne traga dupa el. A, uitasem sa va spun, din momentul primului pas pe ghetar mergi legat in coarda. Probabil ca, pe ultima portiune, aratam ca un vapor tras la edec. Dar am ajuns la capatul ghetarului. Insa fara prea mare control pe genunchiul stang. Nu era durere insuportabila, doar ca muschii nu mai controlau prea bine miscarea. La doi-trei pasi, genunchiul fuge in ce parte „vrea muschii lui”. Dar am parte de o pauza. Cinci minute. Nu mai mult, pentru ca suntem deja in nor. Burniteaza deja, stancile sunt ude si reci. Dar genunchiul nu mai reprezinta o mare problema. Nu pentru ca si-ar fi revenit, ci pentru ca, imediat, incepe via-ferrata. Ultimii 300 de metri se urca aproape la verticala. Cablul de otel luceste stins. Manusile sunt prea subtiri pentru cat de rece este. Dar ma agat de el ca pruncul de mama. Cred ca Darwin are si el dreptate, cand spune ca ne tragem din maimute. Urc mai mult in maini. Mai vreau o pauza, insa Matthias refuza demn. Prefera sa imi ia rucsacul. „Daca incep fulgerele, suntem morti”, ma incurajeaza el. Eu ma gandesc la Alexandru, care s-a cam leganat in ultima vreme. Si, incredibil, ajungem. Brusc, fara preaviz. Dupa nici patru ore de mers. Nu ma bucur. Efortul a fost imens. Ma simt ca un cauciuc de tractor spart si aruncat la marginea drumului…Cabana o vezi abia cand esti la cinci metri de ea. E construita pe singura portiune de plat aflata la peste 3000 de metri altitudine. 30 de metri lungime pe 10 latime. Atat are platoul, cabana e la dimensiuni ceva mai mici. Gasesc totusi puterea sa zambesc, facem cateva poze, insa surasul mi se stinge repede. A inceput furtuna, vantul bate cu aproape 100 km/h. Cabanierul ne permite sa fumam in holul de intrare, pentru ca e aproape imposibil sa deschizi usa. Apoi mergem sa ne ocupam paturile. Intr-o camera de 22… E la fel de frig ca afara. Cabana n-are apa. Daca ti-e sete, e mai bine sa bei bere. E la acelasi pret ca apa. 2 euro o jumatate de litru. E drept, e apa lipsita de noxe. E din ghetar, din ce-a mai ramas din ghetar, deci sa aiba cateva mii bune de ani. Doi euro spalatul pe dinti, inca doi, pe fata. Sau, daca te tine, iesi din cabana, mergi vreo 100 de metri pana la ghetar, sapi si astepti sa se topeasca. Nu ma tine. N-as scoate pe nimeni afara pe vremea asta. Matthias se duce sa doarma o ora, noi ramanem in restaurant. Schnaps, bere si vin. Inainte de ascensiune? Care ascensiune, afara e urgie, nu cred ca vom mai merge catre varf. Mai mult, nu cred ca vom putea sa ne intoarcem. N-avem chef nici de mancare. Oboseala, dezamagire. Ne facem, pe ascuns, poze. O imagine spune mai multe decat 1000 de cuvinte.

Revine Matthias. Consulta buletinul meteo. Nu zambeste, dar nici nu-i cade fata. „Ar putea fi o sansa. Ploaia se va opri la noapte, iar vantul se va mai potoli. Am putea sa incercam. La 5.30 sa fiti gata”, ne spune. Nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang. Sunt stors, n-am sanse sa-mi revin atat de repede. Drept urmare, mai iau un schnaps…

Abandon

Dar ma trezesc la 5 a.m. E un fel de a spune, ca de dormit, n-am prea reusit. De fapt, eram in picioare de pe la 4. Am scos chiar capul pe usa cabanei. Vantul se mai potolise, nu mai ploua cu gheata, nu mai ploua deloc, de fapt, dar era o ceata s-o tai cu cutitul. „Alexe, asta e, ai aproape 3500 de metri in palmares, zi mersi”, imi incep dialogul cu Cuvee Alexandru, care isi petrecuse noaptea jos, in rucsac, unde temperatura nu depasea 10 grade. Era mai mult un inceput de autocompatimire. Stiam deja ca nu voi putea ajunge sus, chiar daca, printr-un miracol, Matthias si-ar fi dat acceptul sa urcam… Micul dejun e frugal, beau si ceai si cafea mai mult pentru hidratare. Macar sa pot sa cobor. Dar Matthias e de alta parere. „Putem sa incercam. E ceata, va mai bate vantul, dar nu va fi furtuna. Mergem?”. Adina se uita la mine, ca si cum m-ar intreba daca sunt in stare. Si eu mint. „Hai sa incercam!” Egoism, dorinta de a-mi ascunde neputinta, o ultima scanteie de speranta ca as putea, cert este ca n-am procedat deloc corect. Daca ar fi mers doar ea cu Matthias, Adina ar fi reusit. Din pacate, gandul acesta mi-a venit mai tarziu, prea tarziu… Si am plecat. Ocolim cabana, pe partea vestica, ca doar pe-acolo se putea, apoi intram pe o portiune de grohotis, semn ca, odinioara, ghetarul Pasterze, cel mai lung din Alpii de Est, era mult mai mare. Mergem inca 20 de minute pana sa pasim pe gheata. Diferenta enorma fata de ghetarul din ziua precedenta. Aici trebuie sa calci apasat, sa prinda coltarul. Nici vorba de gheata topita, vantul a maturat totul peste noapte. Urcam in volte largi, si din cauza crevaselor, dar si a faptului ca ghetarul nu-ti permite o abordare directa. Ajungem la 3600 de metri dupa o ora. Si asta a fost portiunea de plat. Ultima portiune a ghetarului e mult mai dura. Urci aproape pieptis, noroc ca gheata e mai sfaramicioasa. Suntem la 3670 de metri, locul unde se termina ghetarul si unde incepe stanca. Dar ce stanca. Rece, dura, extrem de abrupta. Intr-adevar Muntele Negru. Pun mana pe el. Nu si piciorul. Matthias nu ma lasa. „Te-am urmarit, ti-am vazut genunchiul. Poate ai reusi sa urci, dar sigur nu vei putea sa mai cobori. Ne oprim aici. Ar mai fi o ora si jumatate de urcat, insa e foarte dur”. Incerc o mediere. „Raman eu aici, continuati voi”. Matthias refuza ferm. „Daca fac asa ceva, imi pierd licenta. Am plecat toti, ramanem toti”. Ma simt vinovat. Dar Adina imi zambeste. „E OK, nici eu nu stiu daca as fi reusit sa mai cobor”. Isi ascunde bine tristetea, iar eu stiu asta si sunt extrem de afectat. Uit chiar si de Alexandru, pe care il transferasem in rucsacul lui Matthias. Noi am plecat fara, pentru ca fiecare kilogram conteaza. Stam trei minute, in speranta ca omniprezenta ceata ne va lasa sa vedem varful. Nimic. Timp de trei zile, varful Grossglockner nu s-a aratat ochilor nostri nici macar o clipa. Probabil stia ca nu vom ajunge la el si n-a vrut sa ne facem mai mult sange rau.

La revedere, Grossglockner, nice to meet you, Alexander!

Incepem coborarea. Nu mai indraznesc sa zic nimic, nu cer nicio pauza pana la Erzherzog. Bem un ceai, ne umplem bidoanele cu apa, ne luam rucsacii si plecam spre Studlhutte. Via-ferrata o facem dintr-o bucata, desi coborarea e, parca, mai solicitanta decat ascensiunea. Cablul e si mai rece, stancile si mai ude. Genunchiul iar imi fuge, dar strang din dinti. E furie, e rusine… Intram pe Koednitz. Nu ne mai punem coltarii. Dar ne grabim. De sus, de pe muntele care nu ne-a lasat sa-l cucerim, mai cad pietre. „Nu facem nicio oprire pana la versantul opus”. Gafaim, mai cadem, dar ajungem. Acolo, Matthias ne ofera un bonus. „Puneti betele pe burta si stati jos”. Nici nu ne asezam bine si incepe sa ne traga pe ghetar. Alunecam peste 100 de metri pe cel mai inedit derdelus de care am avut parte in viata. Ne opeste brusc. Incep crevasele. Reintram pe portiunea de grohotis, moment in care ne elibereaza din coarda. La 11.30 suntem la cabana. Nici 24 de ore de cand am plecat de acolo. Atunci, pe loc, n-am realizat. Surescitare, oboseala, tristete. Dar tristetea o alung repede. Asa cum promisesem, trebuie sa ciocnim un pahar. Il rog pe Matthias sa ceara permisiunea cabanierului sa putem desface sticla acolo. O primim, impreuna cu paharele de vin. Pahare pentru vin rosu, la 2800 de metri altitudine. Alta cultura a vinului, ce sa mai vorbim. Il las pe Alexandru sa respire, timp in care ne dregem cu o bere. Matthias ne surprinde din nou. „Sincer, sunt mandru de voi. Ati urcat mai sus decat m-am asteptat, si asta pentru ca aveti o tehnica foarte buna. Dar din punct de vedere fizic nu erati pregatiti, mai ales tu. Am observat de la plecare”. Zambim. Eu, mai amar. Ridic paharul. „Noroc, Matthias!” Bem. E randul meu sa il surprind. „E foarte bun!” Il cheama si pe administratorul cabanei, Georg Oberlohr, care se arata impresionat de Cuvee Alexandru. „In Toscana am mai baut ceva la fel de bun”, spune Georg, care il cheama si pe baiatul sau mare sa guste. „Chiar e romanesc?”, intreaba, si, la raspunsul meu afirmativ, incepe sa consulte sticla pe toate partile. Le spun povestea vinului, a viei care nu mai exista, dar le dezvalui si faptul ca producatorul a cumparat parcela respectiva si ca a plantat-o tot cu Cabernet Sauvignon. „Straduiti-va sa mai traiti 30 de ani, ca sa mai gustati un vin aproape identic”, glumesc eu. „Nice to meet you, Alexander” spune Georg, care ne multumeste pentru vin. Matthias se ridica si el. E prima lui zi libera dupa o saptamana si trebuie sa coboare pana acasa, in Kals am Grossglockner. Si noi vrem sa ajungem acolo, tot azi, dar nu-l putem incurca. Abia ne mai taram, mai ales eu. Pleaca, nu inainte de a ne mai face o surpriza. „Va astept la anul. Puteti sa ajungeti pe varf”. Ii multumim, savuram ultimele picaturi de vin si plecam si noi catre masina aflata undeva, la 900 de metri mai jos si la vreo patru ore de mers. Au fost cinci, pentru ca ultimele doua ore le-am mers cu spatele. Nu ne mai tineau genunchii. „La revedere, Grossglockner!”.