– Măi, Ioane, da’ cum zîci că-i girafa aia de-ai văzut-o tu în Africa, mă? Explică-mi, să-nțăleg șî io!
– Apăi, cum să-ți zîc io țîe, mă Gheo?!? Știi măgarul lu’ Ilie, din capul satului?
– Da!
– Ei, bine… atunci află că girafa nu-i deloc ca dânsul!
Introducere. Probabil până la ora asta știe tot poporul băutor de vin mantra recitată și tipărită obsesiv: „Dealu-Mare-este-pe-aceeași-latitudine-ca-și-Bordeaux”. O fi, că lumea-i rea, vorba unui simpatic mare somelier. Dar ce te faci când te instigă în toamna 2015 un prieten (nu spui cine, persoană importantă, Tudor de la Pivot Noir, na, c-am scăpat-o!) să comanzi un Chardonnay din Dealu Mare la restaurant? Din 2011.
Intrigă. Ei, bine! Ca Stan Pățitu’, mai întâi te apuci să negociezi temeinic cu ospătarul: „Da’ dacă o fi oxidat, ni-l iei înapoi și putem comanda altceva? Da’ dacă are alte defecte, care nu-s oxidare, ni-l iei înapoi și putem comanda altceva?” Etc, etc, de se uita bietul om la noi ca la nebuni, mai-mai să ne întrebe de ce nu luăm direct „altceva”, dacă tot ne codim atâta.
După ce epuizăm toate negocierile pentru pacea de după războiul om-ospătar pe care-l prevedeam odată cu deschiderea sticlei, ne trezim proiectați înapoi în timp, în platou la „Surprize, surprize”: vinul are o culoare galben-deschis, cu tente verzui, un nas excelent, tipic și bogat, un corp solid dar fără să fie cotropit în vreun fel de lemn, ci doar bine rotunjit de acesta, complexitate gustativă și o prospețime revigorantă. Prietenul-instigator, proaspăt întors din Franța, dă ochii peste cap și strigă: „Meursault”! Și eu, ca tot românul priceput la fotbal (habar n-am!), dau să urlu: „Daa, fault, da! Sau henț cu mâna, opriți jocul!”.
Vinul nu doar că e viu, ci e remarcabil în toate felurile.
Acțiune. Ne spovedim imediat, conștiincioși, în basilica Papei Zuckerberg, punând acolo pe wall și dovada necredinței noastre – poza cu sticla. Prietenii sar cu comentarii, sfaturi, felicitări. A doua sau a treia zi, cu mâna pe telefon – tiribim-tiribam, tiribum! – fac frumos o comandă la DVFR (producătorul vinului și cultivator de struguri în manieră și cu certificare organică) și în scurt timp mă găsesc în fața unor frumoase verticale – de Chardonnay-uri Terre Precieuse și de Pinot Noir din aceeași gamă. Dau ocol alte câteva zile, ca pisica pe lângă borcanul cu smântână, și într-o bună seară execut programul de degustare.
Deznodământ. Fac parte – și probabil o să mor așa – din secta „nu-beau-Chardonnay-poate-doar-Chablis-nu-știu-de-ce-s-au-mai-inventat-alte-soiuri-albe-după-ce-a-apărut-Rieslingul (de Rin)”. Dar una-i una și alta-i alta, iar apartenența mea la o sectă minoră nu mă poate împiedica să observ și să respect, uimit, mărețul spectacol al Creației. După verticala de Chardonnay-uri, smerit, am căpătat curaj să pășesc mai departe, către cea de Pinot Noir-uri: suplețe tipică, aciditate cât China, fructe bine coapte, o complexitate gustativă foarte frumoasă și show aproape cinematografic (olfactogustativografic merge?) al modului în care evoluează aceste vinuri în urma învechirii. Am avut o epifanie și am devenit fan. Aș zice că acum mi-a mai trecut și mă întorc, încet, ca o oaie obosită, la secta mea… dar mai am în frigider niște Fetească neagră și ceva Riesling de la același producător, așa că mai bine să nu mă hazardez în declarații. Vă mai țin la curent cu mișcarea pe latitudine a regiunii Dealu Mare.
Felicitările mele pentru Cristina, Dan, Denis și pentru ceilalți de la DVFR!