În primele părți ale dialogului nostru, am vorbit cu Cătălin Păduraru, CEO al International Wine Contest Bucharest (IWCB) și cel mai experimentat observator al pieței vinului din România, despre “originile și stadiul actual al pieței vinului de la noi” (prețuri, branduri, obiceiuri de consum și informare, rolul specialiștilor în mecanism), despre despre “soiurile așa-zis naționale”, existente în România (potențialul lor real, cum poate fi exploatat și cu ce rezultate estimate) și despre comunicarea online, vânzarea în restaurante, vinurile de șpriț și cele vândute pe marginea drumului. Discuția de azi are ca obiect principal literatura de profil disponibilă în română.

Cezar Ioan: Cătălin, ai îngrijit deja 4 cărți pe subiectul “vin” (și lucrezi la a 5-a) – care înțeleg că sunt mai degrabă introductive în lumea vinului. Mi-am adus aminte că mi-ai spus și despre alte cărți, încă netraduse, cu tema „Economia vinului”. Ce găsește cititorul în fiecare dintre aceste tipuri de carte? Ce titluri mai știi că sunt în pregătire? Cât de bine se vând?

Cătălin Păduraru: Am lucrat, de-a lungul timpului, la mai multe cărți sau la traduceri de texte din engleză în limba română. Culmea e că eu nu sunt un vorbitor/scriitor de engleză academică. Când învățam engleza, “pe timpuri”, credeam că nu vom ajunge să o utilizăm în practică, în conversație cu străinii, niciodată. Cu toate acestea, limbajul de specialitate îl stăpânesc perfect. Pe de altă parte, o spun fără ezitare, şi limba română, pentru mine, are puține ascunzișuri. Prin anii ’90, am fost printre primii importatori de vinuri îmbuteliate. Nevoia de a transmite mesajul producătorilor m-a făcut să caut cuvinte corespondente. Am pus în premieră în circulație o serie bună de termeni, am adaptat și am “inventat” cuvinte care circulă și astăzi. Nu că nu ar fi putut să o facă și alții, dar așa s-a întâmplat. Când au început să apară contraetichete ale altor importatori am început să sesizez greșeli, sensuri viciate, topica și sintaxa în derapaj etc. Apoi, a început să existe o vagă activitate de traduceri de carte, cu “turbulențe” de speriat pentru limba română și, mai ales, pentru unitatea limbajului specific vinului. Așa am ajuns în postura de “referent de specialitate” sau să îmi fie atribuite funcțiuni de “adaptare” sau “revizie”. Și tocmai pentru că nu a existat suficient material bibliografic despre vin, e o responsabilitate pentru cei care livrează spațiului public cuvânt scris, să păzească cu sfințenie lexicul vinului.

Întorcându-ne la “începuturi”, pot spune că prima “bibliotecă” de specialitate a fost magazinul de vinuri pe care l-am înființat, primul din București și din țară. Selecția era inițiatică iar oamenii stăteau și ore citind contraetichete sau broșuri ale unor vinuri care acopereau o arie geografică imensă. De la Antipozi, trecând prin Africa de Sud și țări nord africane, Europa, până în cele două Americi. Vinurile georgiene sau cele din Uruguay, erau la acea dată, considerate “exotice”. Mai târziu, am transferat cantități mari de “conținut” pe primul site de vânzări online dedicat vinului. Din rapoartele de analiză, vedeam cum “vizitatorii” stăteau cu orele în paginile cu descrieri. De atunci a trecut multă vreme dar, din păcate, mai sunt aspecte pe care le privesc cu îngrijorare: inconsistența, deformarea informației despre România sau exagerările autohtone, inflația de termeni (adesea necunoscuți chiar pentru emițător), inadecvarea acestora (luaţi cu toptanul și atribuiţi aiurea unui vin pentru „reușita” prezentării). La cărţi, acolo unde am avut posibilitatea, am luat atitudine, iar asta a însemnat chiar modificarea textului original (au fost inserate “n. red.” sau “n. trad.”, acolo unde acest lucru nu s-a putut face). Adică, dacă un Master of Wine scria că strugurii de Crâmpoșie sunt roșii, am corectat; dacă am fost plasaţi la “consum” după Kîrghîzstan, am reacționat – am cerut sprijinul autorităților, Ministerului, consilierilor ministrului, organizațiilor patronale. Făceam asta pentru că aveam aprobarea editurii străine să modific datele, dacă aveam o sursă oficială. Ei bine, bănuiesc că anticipezi care a fost reacția tuturor celor de mai sus: tăcere. Nonacțiune!

La orice vârstă, pe orice palier crezi că te-ai afla, trebuie să citești ceea ce apare nou

Cătălin Păduraru: Acum, lucrez deja cu două edituri și – nu e un secret – vom scoate și noi, la ASER, câteva titluri. Până acum, pe lângă creația proprie “Cramele din România” (cu Dana Păduraru și Dan Boboc), au apărut: Atlasul Mondial al Vinului – J. Robinson și Hugh Johnson, şi Vinurile Lumii – ambele la Litera; Enciclopedia Vinului – Madeline Puckette și Justin Hammack, Curioasa lume a vinului – Richard Vine, şi o nouă ediție (revizuită, cum altfel!) Dicționar din dragoste de vin – Bernard Pivot, toate de la Editura Baroque Books & Arts. La ASER, în traducere se află Războaiele vinului – Mike Veseth, prima lucrare dintr-un nou câmp de cercetare științifică sau știința aplicată „economia vinului” (analiza senzoriala e minunată, dar nu e suficientă).

Acum să răspund la întrebări. Nu există cărți introductive. La orice vârstă, pe orice palier de cunoștințe crezi că te-ai afla, tot trebuie să citești ceea ce apare nou. Pentru iubitorii vinului, toate sunt fascinante. Cum se spunea, “lectură plăcută și utilă”. Cred că dacă s-ar preda în școli (că tot făceau unii mișto gratuit) informații despre vin și ar fi privit ca resursă importantă (atenție! – nu doar economică!), dacă Peter Mayle ar fi citit de adolescenți (nu e vorba de o mare opera literară, ci de o atmosferă minunată), dacă ne-am însuși valorile vinului bun (inclusiv cuvintele care îl definesc), România ar mai sări niște etape pentru depașirea “tranziției”.

Cât de bine se vând cărțile despre vin? Cât de bine se vinde cuvântul scris la noi. Și, ca să nu părem pesimiști: nu e chiar rău. Mi-aduc aminte că am lucrat la a doua ediție a cărții d-lui Prof. Viorel Stoian (Marea carte a degustării), care s-a epuizat destul de repede. A nu se înțelege că se fac bani din carte de specialitate, deocamdată.

Pentru viitor, sunt surprize plăcute: în ceea ce mă privește, voi propune publicului cărți mai aproape de știință. Nu putem construi destinul României vitivinicole, al pieței de aici, pe aproximări și pe “părerea mea”.

Dacă spui că doar ce e străin e bun, cum să mai pretinzi ca lumea să te creadă că tu faci un produs bun în România?

Cezar Ioan: Tot pornind de la carte, e o vorbă: „cărțile din cărți se scriu”. Cum ar veni, e dificil să scrii mai mult decât citești, pe de o parte, iar pe de altă parte cartea este locul tradițional în care se vehiculează idei, modele, dezbateri. Însă mulți oameni găsesc dificil să preia exemple practice din cărți – pentru ei ce soluție ar exista? De unde pot profesioniștii sau amatorii din domeniul vinului să-și ia modele? Mă refer și la consumatori, și la comercianți (HoReCa, distribuitori, retaileri), și chiar și la producători. Cum se face educația în vin? Cât de accesibil este domeniul pentru cineva cu o cultură medie, care nu e preocupat în niciun caz la nivel profesional de vinuri? Cât durează până să știe ceva, de unde să-și ia informația, unde să meargă să deguste, cât îl costă?

Cătălin Păduraru: “Cărțile din cărți se scriu” – nu prea sunt de acord. Am mai auzit asta și deplâng, în primul rând, lipsa de respect față de copyright sau față de practica obligatorie a citării. Nu te face mai bogat, dar e motivant să fii citat. În sfera noastră se practică și uzurparea unor drepturi de proprietate intelectuală pe softuri, widget-uri, nume, concepție. Va trece.

A propos de cei care “scriu mai mult decât citesc” (văd că ți-a plăcut!), regretabile sunt gafele de formă și conținut: dintr-o lucrare recentă, aflată în circulație, am aflat cu stupoare că este girat termenul de “broboane”, în loc de “lacrimi”. Şi prin definiție există mari diferențe, iar despre stil, ce să mai spun. Cât despre modul anacronic de gândire că modelele din cărți nu pot fi aplicate… o scuză poate fi curricula școlară/universitară care, în materie de economie, este „constatativă” și aproape deloc anticipativă.

Tocmai de aceea sunt importante sursele serioase, ancorate în prezent și “cu bătaie” în viitor. Este importantă sintetizarea unor cifre de scară, consultarea unor studii aprofundate. Nu putem merge înainte pe principiul “teoria-i teorie, practica ne omoară”. Hai să fim serioşi, poate că inginerul de acum 30-40 de ani stârnea ironia muncitorilor sau a maiștrilor când era repartizat stagiar la o uzină sau pe vreun șantier, dar inginerul și arhitectul cu vocație au făcut ca muncitorul să poată construi clădiri cu deschideri imense sau de înălțimi amețitoare. Altfel, doar cu practica, rămâneam la bordeie.

În ceea ce privește piața noastră: sunt păguboase luatul peste picior sau ignorarea celor care ar putea genera plusvaloare în urma studiului științific pentru strategii de dezvoltare, comunicare, educare. Ne uităm cu mâinile în șold la “siniliul” cu care am dat peste lut și ni se pare că suntem tari, căci vecinul de peste gard are doar var alb. Dar dacă am avea puterea de a deschide mult planul (exact ca în cinematografie sau în Google Earth) să ne ridicăm și să privim de sus, și mai de sus, am ajunge să vedem, prin comparație cu casele solide și cu semnătură de arhitect, ce mici sunt bordeiele noastre. Asta e comparația reală între piața românească și una înscrisă în lupta pentru vârful ierarhiei. De aceea, personal, nu cauționez mediocritatea. De aceea nici IWCB nu poate fi simpatic tuturor. Amatorii să se uite, totuși la profesioniști, profesioniștii să se uite la “învățători”. Dar să nu las formulări cu iz de ambiguitate. Comparația cu străinătatea nu înseamnă prosternare. Este doar un mijloc de determinare a poziției actuale. Gestul toxic este cel al unor  producători care acordă încredere doar judecăţilor sau concursurilor din străinătate. Cu un subtext de genul că tot ce e făcut în România este dubios sau lasă loc suspiciunilor. Se ajunge la situația halucinantă ca o entitate care produce ceva aici să susțină că doar ce se produce afară e “sănătos”.

Mă înțelegi? Produsul din străinătate, fie el şi concurs, e valabil. Al nostru, nu. Iar odată sădită această idee, se poate contura un silogism asemănător și pentru vin. Deci (vor spune cei care au fost educați chiar de către acești producători români), produsul de import este cel valabil – adică și vinul. Să luăm doar vin din import!

De ce ar crede cei care aruncă cu pietre în demersurile românești de afirmare că în “pachetul de neîncredere” pe care îl livrează consumatorului român, mai devreme sau mai târziu, nu vor intra și ei? Ce argumente vor aduce astfel de producători cărora le pute tot ce se întâmplă aici? Că sunt ei singurii care fac figură separată, în ale onestității?

Păi, dacă ar fi adevărat că un concurs – cu reguli ferme și observatori străini – poate fi deraiat de la norma internațională, cum cred acestor producători preţioşi, atunci ce încredere am putea noi să avem în practicile din curtea închisă (uneori și la propriu) a unui producător? Care, la urma urmei, spre deosebire de concurs, are ca scop final al tuturor acțiunilor sale profitul? Ne gândim și așa?

IWCB nu vinde nimic, nu cumpără nimic. Face doar eforturi pentru coeziune și acțiune proromânească. Implicându-se, producătorii „precauți” (să le zicem așa) nu ar face altceva decât să “mişte” lucrurile şi în folosul lor. Din acel moment, merită să scriem o carte frumoasă a vinului românesc. Să tot citeşti …

Nu poți alege un consultant bun dacă tu însuți nu faci efortul de a afla ceva despre domeniu

Cezar Ioan: Revin la concretul imediat: ce poate face cineva care vrea să deschidă un restaurant, de pildă, ca să învețe? Merge 3 ani la Lausanne la cursuri, își ia un consultant? Dar cum deosebește un eventual antreprenor interesat de vin un consultant bun de unul mai slab în domeniu?

Cătălin Păduraru: Vinul fiind – în mod absurd – considerat doar produs agricol, nu are o școală care să-i sublinieze conturul real. De ce crezi că am făcut și fac toate cursurile și parcurg şcolile postuniversitare posibile? “Văd”, cu siguranță, peste 1.000 de vinuri pe an (numai la CMB, în trei zile degust 150, la IWCB alte câteva sute), am testat mii de vinuri și a trebuit să degust de câteva ori mai multe pentru a face selecția pentru activitatea comercială din trecut, în care am fost implicat peste două decenii. Cu toate acestea, chiar dacă am o experiență foarte consistentă, nu ezit să asimilez toate etapele WSET, de pildă. Sigur că un tânăr care pleacă astăzi pe acest drum al educării la 20 de ani are multe şanse ca la vârsta mea să aibă un palmares mult mai mare de experienţe şi atestări. Eu nu am nevoie de nicio “atestare” suplimentară – și nu o spun pentru laudă (mi-ar plăcea să fiu lăudat), ci pentru a se întelege că e un drum pe care, dacă te-ai hotărât sa pășești, trebuie să tot mergi și să te bucuri de el.

Pentru cei tineri am un sfat: cursurile și examenele Asociației Degustătorilor Autorizați din România – mai ales pentru soiurile, vinurile și producătorii din România, pentru calibrarea aparatului senzorial și pentru apartenența la o comunitate unde se face un anumit tip de transfer de informație. Apoi, repede, Wine and Spirit Education Trust (WSET)  – mai ales pentru soiurile, vinurile şi producătorii din străinătate. Bibliografie de specialitate, călătorii tematice în străinătate, evaluarea corectă a potențialului autohton, privire în viitor. Fără trufie sau îndârjire răutăcioasă.

Pentru antreprenori: o consultanță plătită la timp (adică înaintea investiției în vin de pildă) este infinit mai ieftină decât costurile dezastrului. Cum ajunge să găsească consultant? Creierul trebuie pregătit pentru a fi capabil sa identifice anumite lucruri. Trebuie pus într-o poziție de interogare a unui domeniu. Trebuie hrănit cu informație specifică: dacă nu te interesează bicicletele, nu ai cum să vezi câte suporturi de biciclete se află pe mașini, ce modele, ce mărci, de câte “locuri”, care sunt aerodinamice etc. Cum să recunoști un om pregătit, dacă tu nu știi nimic despre domeniu (în afară de ceea ce “crezi” că știi)? Iar dacă vorbim de un mare investitor care, în mod evident, nu se poate apleca asupra tuturor specificităților investițiilor sale? El trebuie să apeleze la o firmă de HR sau de recrutare. E adevărat că majoritatea acestor firme nici n-au auzit de noi, asta-i altă problemă! Or fi și ei vinovați (ușurința de a lucra cu lucruri clare, în logica corporatistă) dar e şi vina unui întreg sector economic, care nu a reușit sa impună vinul ca element respectat în societatea românească.