Dezordinea vinului românesc (V): Un caz de subminare a economiei naționale

În primele părți ale dialogului nostru, am vorbit cu Cătălin Păduraru (azi, “omul momentului”, în calitatea lui de organizator al proaspăt încheiatului International Wine Contest Bucharest, dar totdată și) cel mai vechi observator al pieței vinului din România, despre “originile și stadiul actual al pieței vinului de la noi(prețuri, branduri, obiceiuri de consum și informare, rolul specialiștilor în mecanism), despre despre “soiurile așa-zis naționale”, existente în România (potențialul lor real, cum poate fi exploatat și cu ce rezultate estimate) și despre comunicarea online, vânzarea în restaurante, vinurile de șpriț și cele vândute pe marginea drumului. Am mai discutat și despre literatura de profil disponibilă în limba română, în calitatea lui Cătălin de “îngrijitor” al mai multor volume de specialitate apărute în ultimii ani. Azi, continuăm și vorbim despre vinul ca aliment. Și despre o capcană.

Presiune pe autorități: vinul trebuie să aibă asigurat loc în spațiul public

Cezar Ioan: Cătălin, vorbim un pic și despre vin ca aliment?
Cătălin Păduraru: Cezar, prieten drag! Hai să ne oprim “oleacă”. Ne plângem între noi (cei care ne întâlnim zilnic cu vinul) că publicul nu știe destule despre această băutură-aliment. Crezi că cei depre care spunem că nu sunt informați vor citi rândurile acestea? Pentru cine dezbatem? Linia logică e clară: dacă ar accesa sursele de informare, oamenii ar fi poate nu neapărat cunoscători, dar măcar nu ar rămâne… necunoscători. Și noi suntem de vină. Discursul unei reviste ca Vinul.Ro, pe lângă informațiile livrate către connaisseuri, ar trebui să fie și unul de presiune asupra autorităților. Într-o țară vitivinicolă, ar trebui să cerem imperativ prezența informației despre vin în spațiul media public, adică în cel pentru care plătim impozite. În cazul în care autoritățile se fac că nu aud și nu văd, este obligatoriu să identificăm cine anume este responsabil pentru nonacțiune sau obstrucționare și să cerem, în termeni clari, decontarea, chiar penală, a acestui tip de atitudine. Să fiu mai clar? Mai există încadrarea „subminarea economiei naționale”? Dacă nu, gramadă pe Parlament! Pentru lovirea viticulturii se poate adaugă subminarea ființei naționale, a culturii șamd.  Vinul reprezintă X% din PIB. Și atunci, tot atâtea procente, garantate, din spațiul de emisie a TVR și a Radioului național trebuie să primească. În timp, prezența în mediile de informare va crea un nou tip de așteptări și de cereri din partea oamenilor. Ar putea fi sanctionați președintele țării, prim-ministrul, miniștrii Economiei și Turismului pentru lipsa proiectelor care cuprind și vinul. Vinul este o resursă pe care au ignorat-o și publicațiile comerciale. Până la un punct, e firesc. De aceea, îndemn nu la voluntariat (până la urma acestea sunt societăți comerciale), ci la implicarea în viața cetății. Nu fac reclamă gratis, forțez statul să facă educație, “sectorul” crește și, în mod sigur, vine și reclamă plătită… La TVR, vezi documentare despre ceasuri elvețiene. Cu nume de firmă, cu prețuri. În același timp, o știre rătăcită despre vinul românesc e ticsită de formulari revoltătoare, tip “o cramă”, “un producător din…” etc, etc. Suntem normali? Ne-am hotărât că bătrânețea noastră va fi o așteptare dureroasă în fața calculatorului, așteptând să intre, cine știe când, copiii noștri pe skype, de pe meridiane atât de îndepărtate încât nici nu ar avea cum să ajungă în timp util la inevitabila și definitiva despărțire? Asta e miza!

În domeniul educației despre vin, suntem pe un drum greșit

Cezar Ioan: Despre vin ca produs de restaurant, cu toate valențele lui – financiare, de diferențiere, de satisfacție pentru clienți, de creștere a tipsului pt ospătari șamd… Și despre vin pe înțelesul consumatorilor ocazionali, care nu sunt pasionați. Cum ar trebui el povestit, vândut?
Cătălin Păduraru:
Vinul la masă e ca sarea-n bucate. Și mă întrebi dacă se fac bani cu el? Bineînțeles. Iar până la orice invenție, hai să adaptăm modelele de succes de afară. Dacă un restaurant/magazin se diferențiază față de competitori, având o selecție deșteaptă? E ceva de răspuns?! Sunt restaurante în SUA și Europa unde clienții încearcă să-și facă rezervări săptămâni la rând, datorită unor liste de vin întocmite cu cap. La noi, te duci la Gura Humorului și, dacă ceri vin, ți se răspunde că la ei nu e zonă viticolă. Păi, în condițiile astea, înseamnă că cei de pe pârtiile austriece sunt niște nebuni. Au toate spumantele, Prosseco, șampanie, vinuri… Niște dereglați, nu? Ai noștri preferă să se strângă la o bere(!) după muncă și să văicărească că…”nu merge, dom’le, nimic în țara asta!”. Păi de unde tips-uri, de unde satisfacția clientului (convertită și în bani, nu e un păcat, vorbim de negustorie) dacă ție iți lipsește obiectul muncii. Ești la Gura Humorului? Păi, la câți străini trec pe acolo, ar trebui să ai cea mai mare colecție de vinuri din toată țara, TOCMAI pentru că nu ești zonă viticolă. Știu, horecarii sunt în permanență obosiți. Ospătarii evoluează profesional cu greu, între oboseală fizică acumulată și neajunsurile din viața personală. Dar – veste bună sau proastă – altă cale decât educația, nu există. Nu poți face un salt calitativ doar așteptând să te lovească norocul.

Pare că ocolesc răspunsurile directe la întrebările tale. De fapt, îți cer îngăduința de a “sublinia” faptul că degeaba punem în circulație informația care nu poate fi asimilată, verificată și, bineînțeles, upgradată de către fiecare receptor în parte. Sunt de acord și cu observația că decât să îndrepți un om doar pe calea studiului individual, foarte folositoare ar fi cursuri care să comprime bibliografii sau studii de caz existente. Se poate trage concluzia că oamenii de specialitate care au avut norocul ori s-au aflat într-o conjunctură favorabilă și au intrat în contact cu informația sistematizată și validată ar putea face mai mult pentru cei care sunt la început. Într-o lume a balanţei financiare (și formatorii au de plătit facturi, nu?!) este la fel de natural să cerem statului să găsească resursele materiale necesare pentru acoperirea acestei activități didactice. Un produs intelectual derivat ar putea fi și “învățământul de masă” – cursuri, prezentări, simpozioane sau, de ce nu, acțiuni de tip edutainment, pentru marele public, pentru neofiți, pentru începători sau pentru cei care își caută un drum care să ducă către Lumea Vinului. Transferul de informație s-ar face fără încărcătura comercială, discursul nu ar avea nevoie de cosmetizări și/sau de omisiunile politicoase pe care, inevitabil, lectorul le face atunci când are un “sponsor” de mulțumit.

În momentul de față, abundă termenii excesiv laudativi, bombastici, metafore grandioase în aparență dar subțiri în esență șamd. Dacă presa este cu adevărat o putere în stat, poate că ar trebui să o dovedim. Nici măcar nu contează dacă noi, generația noastră, atingem succesul. Important este, așa cum spunea regretatul profesor Ion Cojar, “procesul”. În acest proces se mișcă piese, angrenaje ale societății, se produc mutări în mentalul colectiv, care, într-un final, vor aduce și binele mult așteptat. Nu am fi departe, ca țară, de acest punct. Problema reală e că suntem pe un drum greșit.

Și orice pas pe acest drum ne îndepărtează de țintă.

Episoadele precedente ale conversației cu Cătălin Păduraru pot fi găsite și mai jos:

Dezordinea vinului românesc (I): Despre cauzele inechității, în sens filosofic și aplicat. Și pe cine să crezi?

Dezordinea vinului românesc (II): care e treaba cu soiurile autohtone? Dar cu cele internaționale de la noi?

Dezordinea vinului românesc (III): ce opunem “logicii becaliene”? Și ce poate declanșa “revoluția” în retail și în HoReCa?

Dezordinea vinului românesc (IV): Cum învață cineva despre vin?