Am un prieten bun în Grecia. Îl cheamă Nikos Karatzas, este enolog şi, până de curând, a fost director general la Ktima Pavlidis, în Drama. V-am povestit despre el şi despre vinurile lui. Ce nu v-am spus este că, uneori, face nişte surprize deosebite. Ultima dintre ele a fost invitaţia de a participa la Dramoinognosia, un festival care, în traducere liberă, ar suna cam aşa: „Să cunoaştem Drama prin vin”. Bine, nu m-a invitat el, ci organizatorii acestui eveniment care are ca scop o mai bună definire a regiunii Drama pe harta turistică a Greciei. Dar el a pus o vorbă bună, iar organizatorii l-au ascultat… Aşa se face că, în perioada 4-8 iunie, am avut şansa să mai descopăr câteva din minunile unei zone de care, oricum, mă îndrăgostisem acum câţiva ani, la prima vedere.
Ţara lui Dionysos
La nici o oră de mers cu maşina de mare, Drama nu se bucura de afluxul de turişti pe care îl cunosc celelalte regiuni ale vechii Elade. Şi e nedrept, pentru că regiunea are ce arătă. Ştiam eu câte ceva, dar puţin în comparaţie cu ce mi-au arătat oamenii locului. Pe care i-am întâlnit în după-amiaza zilei de 4 iunie, la Hotel Kouros. Giorgia, Maria şi ceilalţi din comitetul de întâmpinare ne-au strâns pe toţi cei veniţi de peste hotare, ne-au îmbarcat într-un microbuz şi am început turul. Prima oprire, în vestul regiunii, la poalele Muntelui Menikio, în micuţul sătuc Kali Vryssi, în apropierea căruia se află vestigiile unuia dintre cele mai vechi temple ale lui Dionysos. Un templu trac, pentru că Drama a fost o regiune controlată de traci până când Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a alipit-o Macedoniei. Iar ruinele datează dinaintea acestei alipiri, construcţia fiind ridicată, se estimează, prin secolul 6 ÎEN. Dionysos a fost unul dintre puţinii zei, dacă nu singurul, pe care civilizaţia greacă i-a adoptat de la alte popoare. Iar oamenii din Drama, dintre care peste 60 % se trag din regiuni situate în jurul Mării Negre, sunt foarte mândri când îţi spun că Dionysos s-a născut pe aceste meleaguri. Cultul lui Dionysos n-a murit nici în zilele noastre. Chiar în Kali Vryssi, pe 6 ianuarie, are loc sărbătoarea Babouiery, în care oameni mascaţi lovesc fiecare trecător cu un băţ, pentru a-l anunţa că primăvara e aproape şi trebuie să se trezească din nou la viaţa. În fond, un obicei ce datează de pe vremea tracilor şi care îl venera pe Dionysos, zeul ce era considerat eliberator al vieţii odată cu venirea primăverii… Facem poze la ruine, inclusiv cu primarul, apoi plecăm spre Peştera Angitis, o splendidă formaţiune carstică formată chiar pe cursul râului care aduce viaţă în vestul regiunii
Nu e departe de Kokkinogeia, localitate în care se află Ktima Pavlidis, iar vizitarea ei durează cam un sfert de oră şi este posibilă datorită unui pod construit chiar în albia râului Angitis. Peştera mai este cunoscută şi sub denumirea turcă de Maara. Logic, dacă ne gândim că zona a cunoscut cea mai lungă dominaţie otomană dintre toate regiunile Greciei. A fost cucerită cu 100 de ani mai devreme decât Peloponezul şi eliberată 100 de ani mai târziu decât zona sudică. Drama, până la urmă, este cea mai tânără parte continentală a Greciei, pentru că a fost alipită abia în 1923, după încheierea ostilităţilor cu Bulgaria, care, şi ea, revendica regiunea.
Răbdare, dar mai ales tutun. Şi marmură
De ce revendicau bulgarii o regiune aflată la sud de Munţii Rodopi? Pentru că, după 1900, Drama devenise bogată, graţie plantaţiilor de tutun. Se crease o adevărată emulaţie, veneau greci din toate insulele şi colţurile ţării ca să lucreze într-o industrie care a relansat economia zonei. Tutunul era venerat, o mare parte din viile regiunii au fost exterminate pentru a face loc culturilor de tutun. Dar nu numai acestora, ci şi celor de grâu, porumb şi legume, necesare să hrănească cei peste 100.000 de greci strămutaţi din fostele lor colonii de pe teritoriul Imperiului Otoman. Iar locuitorii, care, odinioară, aveau cel putin un butoi în care îşi făceau propriul vin – că doar erau urmaşii lui Dionysos, nu? – au cam redus drastic producţia de struguri şi vin a regiunii. Şi chiar şi pe cea de Tsipouro, distilatul din struguri care, se pare, tot din Macedonia ar proveni.
Unele surse spun că primii care l-au făcut, prin secolul XIV, ar fi fost călugării de pe Muntele Athos, aflat la nici 100 de kilometri de Drama. Dar în zonă se spune că băutura are o istorie mult mai lungă. În fine, să nu ne cramponăm de amănunte, important e că există. Şi cu adaos de anason, şi cu macerat din alte ierburi, dar şi fără. Toate aceste amănunte le-am aflat în timpul vizitei făcute la inaugurarea celui mai nou muzeu al regiunii, Muzeul Folcloric din Prototsani, în fapt o casă a unui fost cultivator de tutun înstărit, în care au fost adunate tot felul de unelte, dar şi porturi populare de la începutul secolului XX.
O altă bogăţie a Prefecturii Drama este marmura. Calcar şi marmura găseşti în toţi munţii zonei, dar mai ales în Muntele Falakro, cel ce străjuieşte la nord depresiunea Drama. I se mai spune şi Muntele Chel, pentru că e greu să crească vegetaţie pe un munte alcătuit în proporţie de 99 % din calcare. În acest munte se află o superbă cascadă de marmură, cu o cădere de câteva sute de metri. Bine, cascadă e doar când plouă torenţial, altfel e doar o pantă albă, strălucitoare. Apa nu stă prea mult prin acel munte şi se scurge chiar sub oraş, care, în centru e plin de izvoare. E şi motivul pentru care, vara, mai toţi cei 45.000 de locuitori ai oraşului se strâng în zonă, temperatura fiind mult mai suportabilă. Dar tot în Muntele Falakro se află şi o frumoasă staţiune de schi, ale cărei pârtii încep de la altitudinea de 2111 metri. Şi tot pe aici sunt lupi, urşi, mistreţi, dar nu cred că e cazul să transform această relatare într-un tratat de zoologie.
Izvorul de 5 stele
Joi seara ar fi trebuit să ajungem la „Fika”, un fel de pub, unde aproape zilnic au loc mini-concerte. Că e muzică tradiţională, că e jazz, disco, rock, nu contează, important e că e în fiecare noapte e plin şi că angajaţii au mult de lucru cu miile de şerveţele care umplu podelele sau pavajul terasei. De când cu interdicţia de a sparge farfurii, grecii s-au refugiat în „papelitos” sau în flori. Dar florile sunt scumpe, criza n-a trecut, iar tinerii, cei care sunt majoritari prin pub-uri şi terase, sunt cei mai afectaţi. Dar se simt bine. Festivalul Dramoinognosia le-a mai dat un prilej de bucurie. Se bea şi bere, sunt şi sucuri, dar vinul e la putere…N-am mai ajuns la „Fika”, pentru că, deşi ploaia încă ameninţa oraşul, pub-ul era arhiplin. La fel şi „Honey Bar”, un alt loc în care, seara de seară, doritorii puteau încerca vinurile Dramei. Ajungem la un restaurant unde îl cunosc pe Manolis, un antreprenor care a venit taman din Creta pentru a construi primul hotel de 5 stele al Dramei. E, mai degrabă, o migăloasă muncă de renovare şi de redefinire a unui fost depozit de tutun care, în anii 1920, era „zgîrie-nori”-ul Dramei. Avea cinci etaje!!!
Tot cinci va avea şi hotelul, care va primi numele „Hydrama”, pentru că este construit exact între cele mai mari izvoare din centru. Nici nu s-a pus problema de parcare subterană, apa e foarte aproape de suprafaţă. De fapt, prin fundaţia viitorului hotel s-au săpat nişte puţuri care colectează alte izvore, mai mici, care ar fi putut periclita rezistenţa. Vineri dimineţa, când am vizitat hotelul alături de Nikos şi de George Makris, ultimul, o enciclopedie a vinului din Grecia, l-am cunoscut pe Angelos, fiul lui Manolis şi diriginte de şantier. „Am instalat deja peste 120 de kilometri de cabluri electrice în acest hotel care va fi primul de 5 stele din Grecia construit pe structură din lemn”. Da, aşa e, structura vechiului depozit s-a păstrat impecabil, doar la unele îmbinări a mai fost nevoie de câteva bolţuri noi. Lemnul e sablat şi păstrat la vedere. Şi în camere, dar şi în restaurante, săli de conferinţe, cramă şi spa. Investiţia era estimată la vreo 15 milioane de euro, dar Manolis mi-a destăinuit că deja a trecut de 16, 5. Dar va merita, pentru că va fi un punct de plecare în frumoasele tururi enologice pe care le planifică Drama.
Şi totuşi, vinul
Vor fi multe wine tour-uri prin Drama. Pentru că, începând de prin anii ‘ 70, viticultura şi-a reintrat in drepturi în regiune. Startul l-au dat magnaţii marmurei din Thassos, fraţii Nikos şi Kostas Lazaridis. Dar s-au certat – cale de împăcare nu mai există, se spune, chiar dacă încă împart acţiunile din Thassos – şi fiecare şi-a înfiinţat propriul domeniu. Chateau Nico Lazaridi şi Domaine Costa Lazaridi.
Sunt ca în “Stăpânul inelelor”, de o parte şi de alta a unei văi din apropierea localităţii Adriani. Care este Mordorul, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi, când veţi ajunge pe acolo. Apoi au apărut ceilalţi. Tot marmura l-a ajutat şi pe Christoforos Pavlidis să-şi înceapă propria afacere cu vin, în 1998. Marmura şi prietenul meu, Nikos, care mai bine de 10 ani a creat vinuri, branduri şi renumele acestei crame, ale cărei produse au ajuns şi în România. Apropo, are nevoie cineva de un consultant, cu ceva trofee la activ???
Oarecum legată de marmură şi calcar este şi Wine Art Estate (Ktima Techni Oinou), pentru că acţionarii, Yannis Papadopoulos şi Yannis Kalaitzidis, sunt, unul, inginer constructor şi celălalt, arhitect. Oenogenesis, a lui Bakis Tsalkos, nu are legătură cu calcarul. Bakis, pe care de fapt îl cheamă Haralambos, dar nimeni nu-i mai spune aşa, a fost primul enolog al Greciei şcolit în Franţa.
A lucrat pentru fraţii Lazaridis, pentru ca, după schismă, să rămână cu Nikos. Pînă a strâns suficient pentru a-şi deschide propriul domeniu. Culmea, la Kostas, după ruptură, a venit Vassilis Tsaktsarlis, cel care, alături de Evangelos Gerovassiliou, a creat în 1998 Ktima Biblia Khora. Orgolii mari, dar din care vinul a avut de câştigat.
Au mai apărut producători de vin în Drama. Mai mari sau mai mici, precum Estate Manolesakis (mai cunoscut sub numele brandului, Genima Psihis) sau Domaine Mihailidi, creator al brandurilor Pyli, Klidi şi al viitorului Krisma. Despre toţi o să povestesc pe larg în numărul viitor. Acum, fac doar o trecere în revistă a vinurilor care m-au impresionat . Şi a oamenilor care le-au creat.
Tur de forţă cu vinuri de calitate
Am deschis balul vineri după-amiază, la Chateau Nico Lazaridi. E o cramă-galerie de artă, unde sunt expuse toate picturile care au devenit etichete ale vinurilor domeniului. Sunt multe ale artiştilor greci, dar sunt şi nume mari de peste hotare. Vinurile sunt şi ele aproape de statutul de operă de artă. Mai ales Cavalieri Lazaridi, cupajul tipic de Drama, adică Sauvignon blanc şi Assyrtiko sau Perpetuus white, un Semillon 100% dens, echilibrat, bogat în arome. Dar peste toate se ridică Magic Mountain Red 2010, vin aflat la a 25-a aniversare. Complex pe nas, cu de toate, cupajul de Caberneturi e încă foarte tânăr, dar promite mult. Poate doar o uşoară lipsă de corpolenţă să I se reproşeze, în rest… Seara ajung la celălalt prieten din Drama, Akis Papadopoulos. Enolog la Wine Art Estate, producător pe care l-am lăudat pe unde am putut. Şi din punct de vedere architectural, şi pentru vinuri.
Eu credeam că îi fac o surpriză. Nu l-am anunţat că vin, aşa că zâmbesc larg şi aştept exclamaţii de mirare. Akis mă linişteşte repede. “Ştiam că o să vii. Crezi că nu m-am interesat cine vine?” Cam la fel se întâmplase şi în februarie, la Concursul de la Thessaloniki, unde am fost colegi… La Wine Art e şi un dineu, pregătit de Natalia, fata lui Yannis Kalaitzidis, care se pregăteşte să devină Chef. La cum a fost cina, e deja Master Chef… Akis mă părăseşte, e la masă cu delegaţia greacă, dar eu stau cu tatăl lui şi am parte de o surpriză mare şi extreme de frumoasă. După ce trecem prin Tecnhi Malagousia 2014, uşor reductivă iniţial, dar apoi demnă de surorile sale mai bătrâne, după ce încercăm Techni Alipias 2014, mai floral şi mai acid ca vinul din anul precedent, Idisma Drios Chardonnay 2014, cu mult mai puţin lemn ca în anii trecuţi şi Idisma Drios Assirtiko 2013, favoritul meu, Yannis Papadopoulos face un semn şi din cramă ajunge la masa noastră un vin pe a cărui etichetă stă scris Techni Assyrtiko 2011. “E luat din tanc, acolo stă de când e gata. Nu am făcut mult, în 2012 am îmbuteliat cîteva sute de sticle, apoi practic am uitat de el. De aceea aveţi norocul să îl gustaţi acum”, ne spune Akis. Vinul are şi el note de reducţie, dar, după câteva minute, îl detronează pe Idisma Drios. Ce structură, ce aciditate, câtă complexitate!!! Buchetul de sticlă îi aduce un plus de arome, seamănă cu un Riesling de Nahe cu câţiva ani de învechire.
Surprizele lui Akis nu se opresc aici. Mai gustăm primul vin grecesc realizat 100% din Touriga Nacional, un 2012 care mai are nevoie de câteva luni la sticlă pentru a-şi calma toate taninurile, dar care are acum un complex aromatic de invidiat, apoi încerc ultima creaţie lansată pe piaţă, Pink Bang Rose 2014, din Syrah şi Touriga Nacional. Alt vin care are ceva aparte, care te surprinde cu un atac dulce, echilibrat de un final tonic vegetal. Arome multe, de flori şi fructe roşii, cu uşoare note condimentate… La miezul nopţii plecăm, dar eu şi cu George mergem în centru, prin pub-uri, ca să vedem pe viu ce înseamnă consumul de vin în Drama…
Sâmbătă dimineaţă suntem la Bakis Tsalkos, la Oenogenesis. Vinuri frumoase, dintre care mi-au rămas în suflet Feggites White Skylights 2010 şi Thyrsus 2013, ultimul, un vin realizat de Alexandros, fiul lui Bakis, şi el şcolit în Franţa. A studiat chimia la Marsilia, apoi enologia, la Montpellier. A trăit mai mult în Franţa, dar, la cererea tatălui, s-a întors în Grecia. Şi îi place… Şi, bineînţeles, Deca White 2008, un vin mare, cu încă mulţi ani de evoluţie în faţă. Roşiile, încă prea tinere, au potenţial, dar mai au de stat. Nu şi Deca Red 2008, pe care l-am degustat la Sofia şi care merită încercat. La prânz suntem la Estate Manolesakis, unde mi-a reţinut atenţia Genima Psihis cabernet Sauvignon Rose 2014, care, deşi închis la culoare şi cu o uşoară aromă de bombonică, are un gust surprinzător de plăcut, răcoritor, şi Exis Red 2014, cupaj de Moschomavro şi Limnio, proaspăt, fără pic de lemn, echilibrat, un pic cam verde pe final. Iar seara ajungem la Pavlidis, unde ne strecurăm greu printre ceilalţi vizitatori ca să încercăm ultimele vinuri semnate de Nikos la acest domeniu. Prezentarea o face însă noul enolog, Panagiotis Kyriakidis. Din păcate, toate albele sunt din 2014, iar roşiile, nu mai vechi de 2011. Iar Thema Red şi Agiorgitiko sunt chiar din 2012.
Rămân alături de favoritele mele, Emphasis Assyrtiko, cele două Thema, Alb şi Roşu, chiar dacă ultimul e încă agresiv, pariez pe Agiorgitiko 2012, dar nu mai devreme de doi ani şi pot să laud Emphasis Syrah 2011, singurul vin care poate fi consumat acum cu maximă plăcere.
Duminică încheiem turul cramelor. Prima oprire este la Domaine Mihailidi, cel mai sudic producător din Drama. Degustarea este condusă de Katerina Karabatea, enologul cramei, care a făcut minuni cu Klidi Malagousia 2014, care are un nas superb, cu flori de portocal, lămâie, fructe dulci şi fine note de petrol. Păcat de corecţia de aciditate, sesizabilă în gust. De menţionat şi Pyli Red 2011, bogat, complex aromatic, cu final lung, dominat de fructe negre şi cafea. La prânz ajungem la Costa Lazaridi, fratele mai mic, care, pe lângă vin, produce şi distillate. Tsipouro, Ouzo, brandy şi grappa. Tsipouro e de vis, şi cu anason, şi fără, dar şi vinurile sunt la înălţime. Kostas e şi el prezent în comitetul de primire, dar când începem degustare, se retrage, pentru că vrea să ne prepare ied la cuptor. Îl face chiar el, cu mînă lui, cu ulei de măsline din bleşug şi la fel de multă zeamă de lămâie. Noi avem treabă grea, pentru că sunt multe vinuri care merită povestite. Amethystos Blanc 2014, cu un plus evident faţă de anii precedenţi, Domaine Costa Lazaridi Merlot Rose 2014, unul dintre cele mai reuşite rose-uri ale Greciei din acest an, Amethystos Cava 2008, un 100% Cabernet Franc cu nas de Bordeaux mare, dar uşor alcoolic, dar şi Oenotria Land Costa Lazaridi, un vin realizat în cealaltă proprietate, din Attika, cupaj de Syrah şi Agiorgitiko care ia ce e mai bun din ambele soiuri.
Însă nu mă opresc aici, pentru că am avut parte şi de o verticală de Chateau Julia Merlot, dintre care au punctat sus de tot 2009, 2008 şi, poate surprinzător, 1996. Ultimul vin, e drept, a ajuns la vârf, va intra în curând pe panta descendentă, însă acum oferă tot ce are mai bun. E aproape seară când plec, pentru că nu mă grăbesc şi stau un pic şi la concertul de muzică tradiţională reinterpretată, care are loc în salonul mare al cramei. Nu atât de mare încât să-I cuprindă pe toţi iubitorii vinului care au vrut să viziteze domeniul.
Şi încă un amănunt. Timp de aproape o săptămână, toate cramele amintite au avut porţi deschise. Au venit mii de vizitatori, însă nu am văzut pe nicăieri ca preţurile vinurilor să fie reduse. Erau cu doi-trei euro mai ieftine decât le puteai găsi pe rafturile magazinelor. Şi mult mai scumpe decât preţul de distribuţie. Bună dimineaţa, România!