Vinul romanesc nu se vinde destul de bine: a) pentru ca e cam scump? b) pentru ca lipseste cultura de consum? c) pentru ca lipseste stiinta de a-l vinde in restaurante si magazine? Sunt intrebari pe care, va asigur, si le pune toata lumea: de la clienti pana la producatori. Care sa fie raspunsul? Cu precizarea ca nu eu sunt cel in masura sa dea verdictul si sa ofere o concluzie definitiva la vreuna dintre intrebarile de mai sus, as vrea sa relatez o discutie care poate arunca o lumina asupra intrebarii din titlu.
Cel care mi-a “aruncat momeala” este un producator foarte bine cunoscut si cotat la ora actuala in Romania. Dar, cum nu persoana lui e importanta, ci calitatea de profesionist al domeniului, nu are rost sa-l nominalizez aici. Teoria pe care mi-a expus-o – repet, poate fi doar o “momeala” sau o vorba aruncata la o discutie informala – e simpla: vinul romanesc e scump doar de fatada si doar pentru consumatorul final. In realitate, aproape oricine vrea sa cumpere vin la nivel profesionist poate avea acces relativ usor la preturi mergand pana la jumatate – atentie, din preturile comunicate in listele distribuitorilor sau producatorilor, nu pana la jumatate din preturile de raft! Potrivit interlocutorului meu, acest lucru constituie principala frana in cresterea vanzarilor de vin. Pe fondul unor recolte mai mici cantitativ, simultan cu dezvoltarea usoara a vanzarilor pe canalele HoReCa, majoritatea producatorilor practica urmatoarea strategie: vand vrac sau la diverse forme de imbuteliere “economice” cea mai mare parte a productiei, din care isi rezolva nevoile de cash-flow curent si amortizarea contabila a investitiei, eventual cu un mic plus in acte. Dar isi pastreaza si o cantitate de vin pe care o imbuteliaza sub marcile proprii si incearca sa-i asocieze o plusvaloare cat mai mare. Daca strategia nu merge, dupa o perioada care variaza de la cateva luni la doi ani, respectivele marci proprii sunt vandute in regim de “hard discount”. Business planul descris mai sus poate parea: a) firesc si sanatos; b) rudimentar si fara viziune pe termen lung. Dar este real, ma asigura interlocutorul meu.
Daca luam o crama care opereaza 50 de hectare, putem avea urmatoarele cifre grosiere: 50 ha x 2.000 euro / ha = 100.000 euro costurile anuale de intretinere a viei; la care se mai adauga costuri cu crama (personal, capacitati de maturare si depozitare, materiale de vinificatie, unele cantitati de sticle, etichete, dopuri, paleti si energie, apa) de inca 150.000 euro; costuri cu restul personalului neimplicat direct in productie (contabilitate, vanzari, leasing-uri auto etc), amortizari si cheltuieli diverse de inca vreo 150.000 euro pe an, de unde rezulta un cost de 400.000 euro pe an pentru un volum de aproximativ 350.000 litri (in socoteala sunt incluse si cheltuielile cu imbutelierea unei parti din recolta). Adica o medie de 1,14 euro / litrul de vin. Sigur ca sunt multi producatori care nu se incadreaza in aceste norme de cost si la fel de sigur ca multi vor sari de trei metri in sus ca socoteala e gresita. Dar am primit asigurari ca e realista, in conditiile necesare pentru obtinerea unor vinuri de calitate buna.
Mai important pentru consumatorul final este, insa, un alt aspect, rezultat din practica descrisa mai sus: cele mai multe pozitionari de vinuri nu au, de fapt, decat o relativa legatura cu calitatea intrinseca a produsului si mai degraba sunt legate de capacitatea producatorilor de a se finanta din vanzarea de vrac si de a astepta “la cotitura” pentru incasarea unor preturi mari pe vinul imbuteliat. Cum se traduce asta? Ce e de facut? Marturisesc ca nu stiu, dar nu pot sa nu ma intreb cat ar fi costat vinul daca investitiile initiale in vie si crame ar fi fost facute exclusiv cu bani de la banca sau cu resursele proprii ale producatorilor. Sau cum s-ar descurca producatorii romani daca ar aparea importatori puternici, care sa practice o altfel de politica.