E timpul să vedem cât de mare e forța unei idei?

S-a terminat o primăvară efervescentă în ceea ce privește evenimentele cu vin (cinci târguri interne, lansări de produse, lansări de carte, dezbateri aprinse în rețelele sociale), iar punctul culminant al acestui sezon îl reprezintă, cu siguranță, mărimea încurajatoare la care a reușit să ajungă International Wine Contest Bucharest (IWCB). Așa, și? Ce mai urmează?

Majoritatea eforturilor de a promova vinul pe plan intern au fost până acum inițiative private, cu excepțiile – lăudabile! – reprezentate de Consiliul Județean Vrancea și de Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole – ONVPV, în relația cu IWCB. Anul acesta, pentru prima dată (după știința mea), în discursul public despre vin s-a strecurat, timid, o idee (pe care o veți găsi exprimată în paginile revistei noastre de către ministrul Agriculturii, în declarația lui de la Vinvest Timișoara, și o veți găsi formulată extrem de tranșant de Cătălin Păduraru, în dezbaterea inițiată de revista noastră pe tema “dezordinii vinului românesc”). În afara celor doi menționați mai sus, am publicat recent pe site-ul nostru și poziția președintelui Vinarte, Sergio Faleschini, care susținea și el același lucru: că vinul românesc are nevoie de sprijinul statului, un sprijin pe care îl merită pe deplin și pe care alte state îl acordă propriilor producători.

Vinul românesc trebuie să ajungă acolo unde-i este locul, “prin marketing și neapărat cu fonduri pentru promovare – inclusiv pe plan național”, a sunat vocea oficialului guvernamental. Nepromovarea sau obstrucționarea prezenței vinului în spațiul public, (măcar) în corelare cu contribuția la Produsul Intern Brut, în special din partea autorităților însărcinate să păstorească această ramură economică, reprezintă o veritabilă subminare a economiei naționale, a spus Păduraru. Și nu doar a economiei, ci chiar a ființei naționale, a extins el sfera responsabilității în caz de non-combat pro-vinul românesc. Vedem la televiziunea publică emisiuni despre ceasuri elvețiene, cu branduri și prețuri, dar în rarele cazuri când vine vorba de vinul românesc nu e loc “pe sticlă” decât pentru arhaisme băloase ori formulări fals pudice, care evită denumirile de origine, brandurile – și care în general patinează deloc grațios pe lângă subiect.

Cei care mă cunosc și au mai citit ce scriem în revistă știu că am militat întotdeauna pentru ca producătorii înșiși, fiind direct interesați, să-și asume respnsabilitatea (conceptuală, financiară, de execuție) pentru activitățile de promovare. Nu cred în stat, nici măcar atunci când vrea să facă bine! Cu toate astea, sunt de părere că a venit momentul în care statul pur și simplu nu mai are voie să se sustragă de la obligația promovării vinului românesc – pe plan extern, dar și (neapărat) pe plan local. Sustragerea, în acest moment dificil al pieței autohtone și internaționale, ar fi nu doar iresponsabilă, ci ar intra în sfera criminalității economice și financiare, în grup organizat. Mi-ar plăcea să vedem că această idee are suficientă forță încât să fie asumată de formatorii de opinie, de consumatori și de către slujbașii statului însărcinați cu “propășirea” (știu, sună ca naiba!) vinului românesc. O să spuneți că sunt alte priorități. Iar eu o să răspund că avem nevoie de servicii medicale sigure și eficiente, de cluburi sigure, dar avem nevoie și de vin, care înglobează în el o parte importantă din identitatea noastră națională.

* E esențial ca ideea promovării vinului românesc să fie asumată corect – pe bază de studii obiective și profesioniste, cu strategii interne și externe pertinente și transparente și cu grijă la cel de sus (nu, nu doar DNA!, deși știu că o să râdeți)

** Imaginea de mai sus este preluată de pe site-ul IdeaChampions.com

Articolele la care am făcut referire mai sus pot fi citite și aici:

Dezordinea vinului românesc (V): Un caz de subminare a economiei naționale

Sergio Faleschini, Vinarte: România produce vin?