Luna trecută criticam efectul neplăcut al “măririi” unui producător de tip industrial de bună calitate (Recaș), care a generat o modă din ce în ce mai larg răspândită printre crame – aceea a utilizării tehnologiilor în asemenea măsură încât soiul de struguri și terroir-ul devin pe cât de invizibile pe atât de irelevante, cu efectul uniformizării gusturilor. Acum, despre un alt efect pervers: l-am numit “efectul Davino”, pentru că de la acest producător a început. De la Davino încoace, parcă nimeni nu mai știe să facă vinuri ieftine. Cuvee Charlotte sau Terra Romana de la SERVE, ori Prince Matei și Cabernetul Soare de la Vinarte, au fost primele vinuri scumpe generate de cramele “epocii moderne” ale viticulturii românești. Dar au fost câte un vin, două de la fiecare astfel de producător, erau mai degrabă excepții decât regula de piață. “Efectul pervers”, la nivel de fenomen, a început cu adevărat abia odată cu anunțul Davino – făcut în 2005 – că renunță la toate brandurile vechi și la vânzarea vinurilor prin marele retail, concentrându-se exclusiv pe producerea vinurilor de înaltă calitate și promovarea lor prin canalele unde acestea pot fi puse cu adevărat în valoare: restaurantele și magazinele specializate. Mișcarea a fost privită ca o nebunie a acționarului majoritar, la vremea respectivă, inclusiv de către oameni din propria companie: cum să dai drumul “gâștei cu ouă de aur” care era marele retail? Mai ales că numărul magazinelor specializate nu depășea nevoia celor zece degete de la mâini, în toată țara, iar numărul restaurantelor în care proprietarii sau ospătarii să poată explica vinurile bune către consumatori mai impunea, cel mult, descălțarea eventualului numărător. “Nebunia” Davino a fost urmărită cu mare atenție de către competitorii existenți, care aveau cât de cât habar despre ce se întâmplă pe piață, dar a fost îmbrățișată frenetic și fără discernământ de către antreprenorii care au urmat, și care au crezut că simpla declarație “pe proprie răspundere” că vinul lor este de calitate, însoțită obligatoriu de un preț mai mare sau egal cu cel al Davino, e de natură să convingă clienții că au vinuri la fel de bune. A început o “cursă a înarmării”, o horă nebună, o revoluție a prețurilor mari (dacă-mi e îngăduit să întorc pe dos sloganul unui mare retailer). Preț mare a devenit, în mintea antreprenorilor din viticultură, sinonim cu o calitate ridicată. Adeseori – prea adesea, după gustul meu – vinurile respective nu au confirmat deloc, în timp, nici calitatea intrinsecă a produselor, și nici existența unui efort constant, perseverent, pentru producerea în fiecare an a unor vinuri atât de scumpe. Ca rezultat, consumatorul – poate păcălit prima și a doua oară – a ajuns să-și piardă încrederea în vinuri care nu-și meritau prețul ridicat. Astfel, o întreagă categorie de produse a fost amenințată. Dacă nu mă credeți, întrebați doi-trei proprietari de magazine sau restaurante câte dintre vinurile românești de preț mare chiar se vând. Eu am făcut tentativa asta, iar răspunsul a fost că numărul este îngrijorător de mic, după ce la început părea că acest segment ia amploare. Știu, antreprenorii care au mizat totul doar pe un preț mare dau vina pe criza economică și pe lipsa de cultură a consumatorilor. Dar e vorba de aceiași antreprenori care s-au repezit să speculeze tocmai lipsa de cultură: îi veți identifica prin absență – ei nu participă la târguri, la concursuri, la confruntarea cu publicul – pe ei “țara nu îi merită”, totul le pute aici și, în loc să dezvolte consumatorul, preferă să-l îndoctrineze, în mediu strict controlat și fără termeni de comparație. Ce n-au înțeles mulți concurenți din exemplul Davino este că e nevoie de timp, perseverență și calitate constantă peste ani ca să convingi. Nu poți apărea de nicăieri, fără nicio istorie, eventual să faci 2 vinuri bune în primii doi ani și apoi să adormi liniștit pe lauri. Noapte bună! * Ilustrația alăturată a fost publicată de rollinmcgrail.net
