Efectul Recas: spre un maoism al vinurilor?

Ani de-a randul am laudat in public si am apreciat in particular viziunea si vinurile de la Recas. Inca din 2002, cand m-am apucat sa scriu despre vinuri si pe cand Recasul era complet necunoscut in afara Banatului, am avut convingerea ca stilul nou, proaspat, modern si internationalist al acestui producator va ajunge sa se impuna in constiinta consumatorilor si sa devina un reper calitativ la nivel national, care sa ii oblige si pe alti producatori sa scoata vinuri mai curate, cu arome mai bine definite si cu adresabilitate mai larga. Lucru care s-a si intamplat in anii mai recenti, spre satisfactia micutului profet care face galagie in mintea mea si, desigur, spre fericirea contabililor timiseni: Recasul progreseaza an de an in cifra de afaceri si a devenit omniprezent pe listele restaurantelor si in toate supermarketurile.

Dar…

In momentul in care Recasul a devenit una dintre cele mai vizibile si atractive crame din Romania, a creat si un efect pervers: cum s-a intamplat si in trecut, cand in toate restaurantele gaseam doar Jidvei, Murfatlar, Cotnari, acum nu mai scap de Recas si Cotnari (imi pare rau, Jidvei, ai cam iesit din schema!; iar Murfatlarul inca nu e inlocuit de Crama Atelier). Recasul a devenit omniprezent, mi-ar trebui un bat sa alung ospatarii care se inghesuie sa mi-l recomande. E monstruos.

Dar problema e si mai mare: reteta succesului a inceput sa fie imitata si de alti producatori. Chardonnay bananos si catifelat vinde Recasul? Sauvignon Blanc care-ti da lacrimi de intensa ce e aroma? Poate Merlot moale, catifelat, fructat? Ia sa vedem noi ce drojdii si tehnologii foloseste, sa facem si noi la fel! Si astfel, lumea vinului tocmai ce a devenit mai saraca. Daca toti fac vin “dupa reteta”, cu aceleasi drojdii, care genereaza aceleasi arome si texturi, unde mai e diversitatea? Imi place Recasul, sa fim bine intelesi! Cum imi place si ciocolata. Dar nu pot manca ciocolata (sau bea Recas) in fiecare zi, ca ma plictisesc si ma ia greata.

Cautand pe net referinte despre efectele drojdiilor selectionate asupra aromelor, am dat de marturia unui winemaker neozeelandez, care spunea ca a devenit capabil sa recunoasca dupa miros majoritatea tipurilor de drojdii si proceduri folosite, dar nu si strugurii sau zona din care provine vinul. La nivel international, in lumea tehnologilor, dar si a consumatorilor mai pasionati, subiectul acesta e de actualitate. Sper sa nu se intample asta si la noi: cu tot respectul fata de stiinta si munca enorma a vinificatorilor, cu tot respectul fata de investitiile proprietarilor de crame, cu toata intelegerea fata de rigorile presupuse de un proces industrial sigur, n-as vrea totusi sa beau Grase ca Sauvignon Blanc-ul, Zghihare si Francuse ca Chardonnay-ul, Plavai ca Pinot Grigio s.a.m.d. Deja a inceput sa se intample asta, din ce in ce mai des. (Bine, tot ca urmare a lecturilor de pe net, un avertisment: fiti circumspecti cand cineva se lauda ca foloseste doar drojdii spontane, salbatice. Se pare ca intr-o crama care foloseste in aceeasi cladire si drojdii selectionate, acestea din urma “preiau controlul”)

Deci vreau calitate de top, dar nu aceleasi cinci-sase arome, cand stiu cat de miraculos este spectacolul diversitatii. Suntem diferiti, din fericire. Atunci de ce sa bem aceleasi lucruri? Ar fi ca o intoarcere la comunismul lui Mao Zedong, care decretase ca toti chinezii trebuie sa se imbrace la fel si sa citeasca aceeasi carte.

*Acest text NU este un pamflet. Dar poate fi citit ca atare.