Ioan T. Morar: Vinul te locuieşte, nu te înlocuieşte

itmorarIubitor de vin şi de bucate alese, Ioan T. Morar este genul de ardelean care nu doar şade, ci care se bucură de fiecare dată când descoperă o sursă certă de plăcere. Epicurian „stricto sensu”, şi-a găsit o plăcere chiar şi în a le transmite celor din jur secretele unui vin bun sau a unei mese de calitate. De ceva vreme încoace, a devenit şi sufletul unor degustări, în care a demonstrat că nu contează când te apuci să înveţi despre vin, contează doar cât de mult eşti dispus să înveţi. Un Interviu de Radu Rizea

Publicitate
Gala Gastronomiei

Printre multele călătorii şi munca din redacţie, când aţi avut timp să descoperiţi şi lumea vinului?
Eu am tot experimentat cu diverse băuturi, încă din studenţie, dar ştiam că trebuie să găsesc şi o băutură care să nu permită excese. Am avut, de exemplu, o perioadă de single malt. Însă am aflat, la un moment dat, că vinul roşu sec este sănătos, chiar dacă eşti hipertensiv. Aşa că, de vreo patru ani, cam cu asta mă ocup. Nu pot spune că am descoperit vinul acum patru ani, ci mai degrabă l-am redescoperit. De mulţi ani aveam excursii la Miniş, unde stăteam în casa unui prieten, şi acolo găseam vinurile lui Alberto, care sunt o minunăţie. Degustările la care am început să particip au fost mai degrabă „surpriza gustativă” a ultimilor ani. E bine să ştii să deosebeşti un vin bun de unul rău însă, atunci când guşti doar vinuri bune, trebuie să şi înveţi să construieşti o ierarhie. Acum pot spune că ştiu să aleg un vin fără să fiu păcălit, în orice restaurant din lume. Faptul care mă bucură cel mai tare este că am reuşit să provoc o mică mişcare. Când am început să împărtăşesc vinul, să fac un soi de apostolat, am înfiinţat rubrica „Vinul săptămânii” pe blog şi am avut surpriza să constat că oamenii chiar se duc şi îşi cumpără un vin, îl discută, formează grupuri. Consider că marele succes a fost să-i învăţ pe oameni să bea, la aceiaşi bani pe care îi plătesc de obicei, un vin mai bun.
Restaurantele româneşti nu au mare lucru de oferit
Ce vinuri recente v-au impresionat suficient de mult cât să le aveţi acasă?

În clipa asta, am o sticlă desfăcută de Syrah de la Recaş. Mai am, ascunse prin balcon, un vin din Saint Emillion, din 2004, un Burgund mare de la Dealul Daiconi, de lângă Miniş, magnum-ul Passarowitz de la Carl Reh, primit de la George Moisescu, câteva sticle de la DAVINO şi o sticlă de 3 litri cu un Poggio de la Piccini. Nu sunt multe vinuri, pentru că nu am unde să le ţin. Prioritatea cea mai mare este să-mi cumpăr un frigider de vinuri.

Publicitate
Oprisor

Aţi mâncat prin toate colţurile lumii. Cum vedeţi restaurantele româneşti?

Cred că suntem încă tributari unor reflexe de pe vremea comunismului. Ceva de genul: „Ce vin aveţi?” „Şi roşu, şi alb.” sau „Aveţi vin? Vreau şi eu două sticle!”. Treabă la care mai răspunde şi chelnerul că au şi Pepsi. Însă am constatat cu plăcere că, prin restaurantele mai răsărite de la noi, oamenii au început să întrebe de vin. Nu ştiu dacă cei care consumau vin înainte de ’89 se vor rafina vreodată, dar cred că acest lucru se va întâmpla la generaţia următoare. Pentru cei care sunt mai în vârstă, e puţin târziu. Ei au trăit o perioadă de clandestinitate a vinurilor, care are încă ecouri. De aceea încă există o cantitate mare de vinuri manufacturate în condiţii improprii. Se spune că un vin bun este un vin cucerit. Noi n-am cucerit viile nimănui, să ne putem apuca să facem un vin mai bun decât îl făcea fostul proprietar. Cât despre marile hibe ale restaurantelor, cred e o problemă care ţine şi de clienţi. Sunt încă vremuri în care, dacă ai bucuria să găseşti ceva bun sau măcar acceptabil de mâncare, e suficient. În plus, văd că se tot insistă pe restaurante cu specific românesc. Nu cred că un asemenea restaurant are mare lucru de oferit. Personal, nu vreau să mă duc într-un restaurant care se revendică a fi românesc şi să mănânc mici. Un restaurant pe care îl iubesc mult – trebuie neapărat să ajungem împreună pe-acolo – este Casa Bulzan, din Arad. Are, ca specific, bucătărie românească şi din Imperiul Austro-Ungar. Nici nu-ţi închipui peste ce minunăţii poţi să dai acolo, de la gâscă pregătită în toate felurile la foie gras şi nişte murături cum doar acolo se fac. Acolo, când mănânci un şniţel, atunci chiar mănânci un şniţel ca la Viena. Au scris despre ei şi prin reviste culinare din Ungaria. În plus, au şi un rose – nu ştiu dacă e făcut doar pentru ei, dar e o ediţie limitată, în orice caz – de la Balla Geza, din Miniş, care chiar trebuie gustat.


itmorar2Vinul, simbol permanent al omenirii

Sunt relevante asemenea locuri? Nu s-a pierdut pofta de „bien vivre” a românului?

Cred că oamenii nu ştiu, în primul rând, ce să ceară. Sunt sigur că aceste lucruri se vor schimba. În primul rând, se vor întoarce, cândva, căpşunarii. Ei sunt acum subiect de miştocăreală, însă ei vor veni cu un „upgrade” de civilizaţie, pentru că ei au văzut, ba chiar s-au învăţat cu serviciile de afară, deci ei sunt cei care vor şti ce să ceară. Ei ştiu deja că vinul bun e vinul sec, care nu se bea cu cola. Mai mult decât orice, ei vor duce aceste cunoştinţe acolo unde revistele de „style” nu ajung: la bază, la popor. Din punctul meu de vedere, am făcut ceea ce puteam să fac: am iniţiat o degustare în redacţia Academiei Caţavencu, prelungită apoi la Dilema, pentru că este important ca informaţiile despre vin să ajungă la oameni care sunt lideri în grupurile lor. Dacă ei ştiu ce-i cu vinul, ceilalţi vor învăţa de la ei.

De ce vorbim despre vin? De ce s-a creat o cultură în jurul vinului, nu a altei băuturi?

Vinul este un simbol permanent al omenirii. De la ţara promisă încoace: când s-au întors cercetaşii din ţara promisă, ce au adus cu ei? Un strugure enorm! Vinul era şi criteriul de selecţie al preoţimii: putea fi conducător al bisericii doar cel care nu bea vin prea mult. Şi pun accentul pe „prea mult”. Este un simbol al sângelui, este parte din împărtăşanie, din Cina cea de Taină… Marea deosebire dintre vin şi alte băuturi este că vinul te locuieşte, nu te înlocuieşte.

Sunt vinurile „mari” rezervate intelectualilor?

Nu neapărat. Dacă vinurile de masă bune sunt pentru toţi, vinurile mari sunt pentru oameni cu atenţie, oameni care se pot opri asupra unui vin, care au timp să-l studieze, să-l „vadă” şi să-l înţeleagă.
E drept că asemenea oameni se găsesc mai des printre intelectuali, dar nu cred că este vorba de exclusivitate.