Sub scuza că “în restaurant oamenii vin în primul și-n primul rând ca să mănânce”, prea mulți proprietari ai stabilimentelor de gen au renunțat cu desăvârșire să mai investească în altceva în afară de mâncare (și nici aici neapărat mizând pe calitate, ci exclusiv pe cantitate). Din “noaptea minții” antreprenorilor HoReCa au dispărut “serviciul amabil și competent”, “atmosfera festivă” (sau măcar agreabilă), “mândria” de a oferi altceva decât vecinul și “plăcerea” de a-l servi pe client. Știu, sună ca naiba ce scriu eu aici: auzi la mine, vorbesc despre “mândrie” și “plăcere” în legătură cu restaurantele… Ha!
În ochii operatorului HoReCa, ațintiți obsesiv-maniacal către Excel-urile cu rezultate financiare, către tăieri de costuri și creșterea profitabilității, clientul de restaurant a rămas doar un număr iar ideea de “ospeție” a devenit cel mult momeala atrăgătoare dintr-o capcană un pic mai abil construită. Bucătarii și ospătarii care încă mai lucrează aici nu discută la pauza de țigară decât despre cum o să fugă din țara asta. Clientul, jecmănit ani de-a rândul (sau aflat abia la începutul “carierei” de victimă) e nevoit mereu să aleagă doar cine-i “violează” buzunarul și timpul liber și-și scade continuu (sau nici nu a avut de unde să le-nvețe) pretențiile. Și, dacă tot n-are pretenții clientul, de ce s-ar mai strădui cineva să i le satisfacă? Suntem în plin cerc vicios al degradării unui domeniu indispensabil pentru funcționarea sănătoasă a societății.
Suntem parte din această spirală a decăderii – și eu, care scriu, și voi, care citiți – fie ca operatori HoReCa, fie ca simpli clienți și ca oameni. Așa că – atunci când avem aroganța să ne uimim (sau doar să constatăm, docți) că “lumea a luat-o razna, umanitatea e-n flăcări iar unii vânează pokemoni pe stradă”, când deplângem sau disprețuim, superiori, “prostia altora” și “dezumanizarea” societății, fie ea politică sau socială – să ne mai uităm odată la tablou! Oare noi am rămas umani? Facem ce trebuie, ce ne face fericiți? Sau doar cedăm ispitei și-o apucăm pe calea ușoară – și ușuratică – a măruntei satisfacții imediate, care ne umple timpul dar ne și “trece” viața? Și nu, nu cred că ar trebui să ne mângâiem înțelegători pe creștet crezând că exemplul restaurantelor este unul marginal, nesemnificativ în raport cu “mersul general al societății”.
Pokemoni cu buzunare, vânați de alți pokemoni cu buzunare… Ar cam trebui să ne trezim: restaurantele au rămas printre puținele locuri unde oamenii mai socializează. Niciodată n-a fost vorba “doar despre mâncare”!
Imaginea de mai sus a fost preluată de pe www.LineShapeSpace.Com