Raspunsul e „nevoia de frumos“! Oricare ar fi intrebarea

Fac parte dintre cei care cred ca sta in firea omului sa caute frumosul, in mod la fel de firesc si de avid cum cauta respiratia. Chiar daca faptele de zi cu zi – si in special cele relatate de televiziuni in jurul orei 17.00 – ar parea sa contrazica aceasta supozitie.

Ma incapatanez sa fiu convins ca stramosii nostri de-acum 12.000 de ani nu scrijeleau bizoni pe peretii pesterii doar ca sa-si faca pofta de mancare sau ca sa nu uite cum arata prada si ca aproape orice criminal abject are sau a avut, undeva-candva, un catelus sau un pisoi pe care-l mangaia cu sufletul incalzit de bucurie.

Doar ca oamenii inteleg frumosul diferit, iar felurile in care ajunge sa se manifeste aceasta bucurie, aceasta cautare, ne diferentiaza. Nevoia, insa, e aceeasi acolo, inauntrul nostru. ªi determina cum si cine suntem, chiar daca aproape niciodata nu suntem constienti de asta. Spunea cineva ca viata este ceea ce ni se intampla in timp ce suntem ocupati sa ne planificam viitorul. Prea adevarat! Pentru unii dintre noi, cautarea frumosului se traduce prin procurarea acestuia: ne procuram (deci stapanim) masini cu multi cai putere, tablouri, calatorii, concerte. Altii, cu aceeasi iluzie a luarii in posesie, devin abuzivi cu cei din jur: de la frumoasele sotii, iubite sau amante pazite (sa nu fuga?, sa nu fie furate?) ca proprietati, pana la copiii slefuiti indelung, cu dragoste bolnava, pana devin adulti opalescenti, estompati, ca niste caricaturi ale oamenilor care puteau sa fie. Banuiesc ca tot himera posesiei ii impinge de la spate si pe amantii-criminali care-si ucid consoartele din gelozie, si pe hooligan-ul care desfigureaza un necunoscut doar pentru ca s-a uitat urat la el (frumoasa imagine de sine e proprietate inviolabila, nu?!?)

Dupa cum vedeti, am enumerat mai sus o multime de „rautati” la care cautarea frumosului pare sa ne impinga, ceea ce poate parea cinic. Adevarul in care cred este ca frumosul nu poate fi decat creat sau admirat, niciodata stapanit. Rostul lui e sa apartina in egala masura oricui, sa fie transmisibil, sa starneasca bucurie oricui este dispus s-o simta. Este de fapt reflectia lui in noi insine, iar a incerca sa-l luam in posesie e la fel de inutil ca si incercarea de a prinde propria umbra.

Singura cale de a satisface nevoia de frumos este, in primul rand, sa recunoastem c-o avem si apoi sa ne educam s-o simtim. Sta in puterea noastra.