Nu mai e o noutate pentru nimeni faptul ca o sticla de vin mare este ca o bijuterie. Pe langa faptul ca ajunge la preturi identice, necesita conditii speciale de pastrare si, din cand in cand, chiar si cate o reparatie. De la acest premise si-a pornit investigatia Fabien Humbert, redactor al publicatiei La Revue du Vin de France, care a vrut sa vada daca si in ce conditii marile vinuri pot fi reconditionate.
Ce este reconditionarea vinului?
Notiunea de reconditionare a vinului nu trebuie sa va dea fiori. Nu aduce deloc cu definitia termenului din “Politica celor 3 R – recuperare, reconditionare, refolosire” si nici cu vreun tratament cu vitamine, minerale, steroizi sau anabolizante. Reconditionarea vinului este mai degraba un tratament cosmetic fara injectii cu botox, sau, pe intelesul proprietarilor de autoturisme, un gen de polish.
Se stie ca marile vinuri se pot invechi zeci de ani in crame, fie ele ale producatorului sau ale proprietarilor sticlelor. Invechirea are doua avantaje: gustul devine mai rafinat cu trecerea timpului, iar valoarea produsului creste. Insa, oricat de performanta ar fi aceasta crama, cat de controlate ar fi temperatura sau umiditatea din aer, in timp etichetele se degradeaza, dopurile isi pierd etanseitatea, iar cantitatea de vin din sticle scade. Aici intervine reconditionarea, un adevarat tratament de intinerire, pe care expertii il recomanda a fi facut la fiecare 25-30 de ani. De ce acest interval? Pentru ca aceasta este durata medie de viata a unui dop de mare calitate, asa cum sunt cele folosite la imbutelierea vinurilor de exceptie. Totusi, nu trebuie neaparat sa asteptati 30 de ani in cazul in care doar eticheta s-a deteriorat. Pentru ca, la nivel mondial, exista trei paliere de reconditionare. Primul este „reimbracarea” sticlei. Adica eticheta deteriorata este inlocuita cu una noua. A doua operatiune de reintinerire este schimbarea dopului, care este insotita si de inlocuirea vechii etichete. Operatiunea se poate face cu sau fara degustarea vinului. Veti afla peste cateva randuri ce inseamna asta. Ultimul palier, „reconditionarea totala”, presupune, pe langa redopuire si reetichetare, si umplerea sticlei la nivelul initial, atentie, cu acelasi tip de vin provenind din aceeasi recolta. Ei bine, la finalul acestui procedeu, nu numai ca durata de viata a vinului se prelungeste, dar si valoarea lui creste considerabil. O spune si Michael Ganne, de la cunoscuta casa de licitatii Christie’s, care garanteaza ca sticlele reconditionate total se vand cu un pret mai mare cu 15 – 20% fata de cele „neimprospatate”.
Va intrebati cui trebuie sa va adresati pentru o asemenea operatiune delicata? Aici e o problema. Pentru ca „din ce in ce mai putini accepta sa asigure si serviciile post-vanzare pentru vinurile lor”, spune cu regret Robert Gorreteau, expert independent al biroului de expertiza a vinurilor din Nanterre. Iar autenticitatea vinurilor o pot garanta doar producatorii. Singurii care pot reda stralucire sticlelor prin reconditionare. Numai ca…
Reconditionare, „dar nu pentru catei”
Se implinesc 20 de ani de cand majoritatea „granzilor” au cazut de acord sa ofere aceste servicii de reintinerire clientilor lor. Ce vremuri… Pe atunci, „Maistrul pivnicer pleca o luna de zile in marile orase americane. Anuntati prin intermediul presei ce recolte sunt disponibile, pasionatii de vin ii puteau aduce sticlele lor pentru reconditionare. Niciun efort nu era prea mare daca era in slujba clientilor”, povesteste Cristophe Salin, director general al domeniilor Barons de Rothschild. Acum, tratamentele au inceput sa se diferentieze. Pentru unii producatori, clientii buni, cu zeci de sticle in portofoliu, nu sunt refuzati, pe cand ceilalti… Plus ca, surprinzator, reconditionarea poate face si rau, nu numai bine. „In anumite crame, reconditionarea este facuta in conditii prea putin stiintifice”, afirma Bruno Borie, proprietarul Chateau Ducru- Beaucaillou, din Saint-Julien. „Maistrul pivnicer pune mana pe dop, foloseste un desfacator manual ca sa fixeze dopul nou. Adica riscuri serioase ca vinul sa fie contaminat”, adauga Borie.
Ca sa nu mai insistam, constatam ca astazi sansele de a-ti reconditiona vinul preferat sunt mai aproape de zero. Ba chiar sunt zero in cazul in care ai prin cutia de valori vreun Romanée-Conti, cotat ca fiind printre cele mai scumpe din lume la acest moment. Domeniul din Burgundia afirma ca a luat aceasta decizie ca pe o masura impotriva speculei. „Noi am renuntat sa mai facem reconditionari in momentul in care am realizat ca practic toti vor sa faca asta ca sa-si vanda apoi sticlele de vin la licitatii”, explica Aubert de Villaine, coproprietarul domeniului. Mai intervine si teama ca trebuie sa reconditioneze sticle care au fost tinute in conditii inferioare celor de la castel. „Intre momentul in care sticla paraseste castelul si cel in care revine la noi, nu stim ce s-a intamplat cu vinul. Nu avem nici controlul asupra temperaturii, nici asupra nivelului umiditatii in care a stat sticla”, puncteaza Christophe Salin. Altii invoca toate procedurile juridice pe care le antreneaza reconditionarea. „Nu este vorba ca nu mai vrem sa facem asta, ci nu mai putem sa o facem. A devenit prea complicat din punct de vedere legal”, se plange managerul celebrului Chateau Haut-Brion. Cativa proprietari de domenii spun clar ca discutiile interminabile pe tema sticlelor de vin, pe care detinatorii le considera inca bune, le pun la grea incercare rabdarea.
Argumentele invocate de proprietarii castelelor pot fi discutate la nesfarsit, nu si cel al luptei impotriva speculei, mai cu seama in cazul castelelor din regiunea Bordeaux. Pentru ca acestia sunt primii care au castigat de pe urma cresterii vertiginoase a preturilor. Spre exemplu, daca vinurile Chateau Lafite 1991 se negociau anul urmator, enprimeur adica, la 28,30 de euro, in 2011 aceleasi vinuri se vindeau cu aproximativ 490 de euro. Sigur, nivelul preturilor a avut suisuri si coborasuri, dar cert e ca a crescut de 17 ori in 20 de ani! Si inca un amanunt interesant. Foarte multi producatori, care refuza reconditionarea sticlelor clientilor privati, sunt foarte rigurosi in ceea ce priveste „face-lifting-ul” propriilor stocuri. „Facem reconditionari, insa doar pentru vinurile noastre. Ele n-au parasit niciodata beciurile Lafite, sunt martorii trecutului nostru”, confirma Christophe Salin, directorul castelului Lafite.
Politica aceasta este aplicata si de domeniile Ducru-Beaucaillou. Reprezentantii castelului reconditioneaza cu ajutorul unei tehnologii puse la punct de compania Paetzold propriul stoc de sticle de vinuri din recoltele anilor 1920 -1978. Avem cumva certitudinea ca o parte dintre aceste sticle nu ajunge pe la licitatiile care au dus pretul vinului la cote de-a dreptul astronomice? Sigur, e de respectat si crezul celor de la Romanee-Conti, care spun ca destinatia reala a vinului nu este tezaurizarea. „Noi credem ca destinatia sticlelor noastre de vin este sa fie baute de pasionatii care le cumpara si care le pastreaza in beciurile lor”, sustine Aubert de Villaine. Dar e usor sa spui asta cand tocmai ce-ai fost declarat “cel mai important producator din lume”, iar in licitatii vinurile tale depasesc frecvent 20.000 $/ sticla. In schimb, atitudinea celor de la Chateau Lafite pare de-a dreptul cinica: „Daca un client vine la noi cu o sticla in care vinul a scazut sub umar, ii vom explica ce are de facut. Trebuie sa ia un tirbuson, sa deschida sticla si apoi ar trebui sa bea vinul”, spune Christophe Salin.
Pe riscul clientului
Pornind de la premisa ca un dop are o durata medie de viata de 30 de ani asta inseamna ca aceasta este varsta limita la care putem bea un vin foarte scump? Cei de la Cheval Blanc nu cred asta „Suntem foarte mandri si emotionati sa deschidem o sticla din 1929 ca sa o degustam. Si putem face acest lucru pentru ca am reconditionat sticlele de vin”, marturise ste Pierre Lurton, directorul Chateau-urilor d’Yquem si Cheval Blanc, pentru care conteaza prea putin ce s-a intamplat din momentul in care sticla a parasit castelul si cel in care a fost deschisa, daca vinul s-a pastrat. „Dorinta noastra este ca acela care bea vinul nostru sa traiasca o experienta de neuitat”, sustine Pierre-Olivier Clouet, tanarul director-tehnic de la Cheval Blanc. Dar nu va grabiti sa aplaudati. E drept, unele nume mari, precum Cheval Blanc, Yquem si Ausone se incapataneaza sa reconditioneze vinurile, dar nu accepta asta oricum. „Onoram doar 10% din cererile pe care le primim”, recunoaste Pierre-Olivier Clouet. Iar producatorul face o selectie nemiloasa. Clientul trebuie sa trimita mai intai fotografii ale sticlelor de vin pe care vrea sa le reconditioneze. Daca eticheta pare prea degradata, daca dopul nu este etans si nivelul vinului este prea scazut, sticla este primita imediat! Insa clientul trebuie sa aduca el insusi pretioasa licoare la castel, unde este pus sa semneze un contract care stabileste clar care sunt drepturile si obligatiile celor doua parti. Si-aici sa te tii! Nu inseamna ca daca sticlele au ajuns inapoi la castel, batalia este castigata. Maistrul pivnicer gusta mai intai vinul si decide daca merita sau nu sa fie reconditionat. „Unele sticlele sunt returnate clientului cu un dop conic. Ceea ce le anuleaza valoarea de piata”, atrage atentia Pierre Lurton. In cazul unei reconditionari totale clientul trebuie sa accepte sacrificarea unei sticle pentru completarea celorlalte. Odata trecute toate aceste obstacole, batranul vin primeste un tratament VIP. Intinerite, sticlele de vin sunt invelite intr-o hartie matasoasa, puse in cutii de lemn, iar viata le este prelungita cu 25-30 de ani. Pretul lor de piata creste, evident, si el.
Charta serviciilor post-vanzare
Subiectul reconditionarii vinurilor continua sa agite spiritele printre cumparatorii vinurilor de mare calitate. In prezent, producatorii pot face ce vor. Teoretic, operatiunea este gratuita. Unii dintre cei care fac reconditionarea precizeaza acest lucru pe eticheta, pe dop, pe gura sticlei sau pe toate trei. De spus ca aceasta mentiune nu este obligatorie. Tratamentul inegal aplicat de producatorii de vinuri a devenit tinta criticilor lui Robert Gorreteau. „Refuzul total de a oferi servicii de intretinere pentru vin post-vanzare este absolut inconvenabil. Veti cumpara vreodata o masina de lux fara sa primiti garantia unor servicii dupa vanzare?. Sigur ca nu”, spune specialistul in vinuri. Iar fiica lui, Emilie, care s-a raliat acestei lupte, insista pentru reglementarea problemei: „Pe viitor este de dorit sa avem o carta a serviciilor post-vanzare ca iubitorii de vin sa stie exact ce drepturi au”, spune ea. Totusi, aceasta masura ar fi cu doua taisuri, crede Fabien Humbert, autorul articolului. „Impunerea unei asemenea reguli ar plasa vinurile de calitate in cercul inchis al marilor marci de lux precum Louis Vuitton si Ferrari si ar face si mai inaccesibile vinurile pentru marea majoritate a muritorilor de rand”. Dar cel care ar pune mana pe o asemenea comoara ar sti ca ii sunt respectate drepturile.