Recunosc, ideea unei mici broșuri de prezentare a vinurilor românești în limbi de circulație internațională mi-a venit (la începutul anului) de la perspectiva meciurilor de fotbal din cadrul Euro 2020, care ar fi trebuit să aibă loc în iunie în București. După care, stând drept și judecând drept, m-am gândit că o astfel de broșură ar fi de interes și pentru mulți dintre conaționalii noștri. Am decis să întreb specialiștii ce ar fi de spus despre vinul românesc unor oameni care poate îl cunosc mai puțin, dar ar putea fi interesați. Liviu Grigorică, interlocutorul meu în acest articol, are în palmares reușite care-l recomandă drept unul dintre cei mai avizați profesioniști de la care să pornească un demers de tipul “Să înțelegem vinul românesc în 2020”. Grigorică „a făcut diferența” în materie de vin în toate proiectele prin care a trecut de când îl cunosc, din urmă cu aproape două decenii: Bodega Pietroasa, Corcova, Crama Oprișor, Crama Rotenberg, Negrini,  ViaViticola Sarica-Niculițel, Velvet Winery – și altele. Dincolo de reușitele lui în crearea de vinuri, are și avantajul unei “priviri de deasupra” – prin prisma studiilor și călătoriilor profesionale făcute în țară și străinătate și prin contactul cu furnizorii externi de tehnologii pe care îi reprezintă firma lui, Bevitech, în România.

• Disclaimer: admit că unele dintre întrebările de mai jos au fost dinadins “direcționate” ca să-mi susțină o prejudecată pentru care sper să fiu iertat – și anume aceea că industria vinului din România, în ansamblul ei, e aproape complet lipsită de proiecte de promovare generică. E vina mea, nu a interlocutorului.

România ar trebui să se despartă de mitologia Lumii vechi a vinului și să spună ceva care să-i facă mândri pe români și curioși pe străini

– Liviu, cum crezi că ar trebui să sune primul paragraf cu informații despre vinurile României pe care ar trebui să-l citească un vizitator străin? Dar un concetățean de-al nostru? Ce ar fi bine să știe acest gen de public?

Cred că ar trebui să fie un paragraf care să sintetizeze vinul românesc și care să nu conțină absolut nimic din “mitologia“ comunicării tradiționale ce ne plasează în Lumea veche, tradiționalistă, europeană – milenii de vinificație continuă și vinuri pentru care se băteau capetele încoronate, familii care fac vin de multe generații, soiuri nemaiîntâlnite extrem de valoroase șamd. Semințele de struguri descoperite la Cucuteni ne plasează doar în lumea celor “apropiați de” vița-de-vie în urmă cu milenii, iar cei 30 de ani de antreprenoriat românesc pot însemna maxim 2 generații din aceeași familie implicate în afacerea cu vin. Cât despre studierea și cunoașterea soiurilor românești, a tipicității lor, a expresivității lor în funcție de terroir sau clonă… discutăm cu altă ocazie.

Revin la întrebare. Ar trebui să fie un paragraf care să-i facă mândri pe români și curioși pe străini. Să explicăm că în România se face vin – destul de mult și chiar bun. Să impunem denumirile românești de soi și să nu le mai traducem scolastic (vă închipuiți cum sună “Strong black“ în loc de “Negru vârtos”). Că nu e doar vina noastră că nu ne știe aproape nimeni. Putem să ne gândim la alții de pe lumea asta: Argentina e cel mai important producător de vin din America de Sud; Chile este locul unde găsești un raport calitate/preț excelent dar și câteva vinuri extrordinare; probabil cel mai puternic simbol al occidentalizării Chinei o reprezintă consumul și producerea de vin pentru 1,3 miliarde de oameni; Africa de Sud e întotdeauna o finalistă la orice concurs de frumusețe și pitoresc al viilor, iar Noua Zeelandă este țara peisajelor din imperiile holywoodiene și a Sauvignon-ului Blanc. Avem atâtea lucruri bune pe care să le comunicăm: facem vin aproape peste tot în România, avem câteva soiuri locale destul de valoroase, am demonstrat de atâtea ori că știm să vinificăm în fel și chip soiurile internaționale, iar cu unele vinuri putem face orice degustare comparativă cu monștri sacri de pe piața internațională.

Nichita descria România în 4 cuvinte: “Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși“. Cât despre paragraful descriptiv al vinului românesc… să așteptăm “creativii“ din marketing!

– Care ar trebui să fie “linia a doua” de informații și argumente, în ordinea importanței, după acest prim paragraf? Pe scurt.

Voi încerca sa enumăr câteva lucruri care par, la prima vedere, importante pentru un consumator de vin: majoritatea cramelor au tehnologii moderne și calitatea vinurilor nu ne va dezamăgi; oferta generală este în trend internațional, avem majoritatea stilurilor comune de vinuri linistite sau spumante, indiferent de culoare (de la seci la vinuri licoroase, proaspete ori maturate în butoaie, uneori învechite în sticlă); în fiecare oraș vom găsi vinurile a cel puțin 50 de crame românești, însă destul de rar o ofertă ce include doar producători locali;  dacă săpăm bine ori sunăm un prieten bine informat, găsim vinuri cu un excelent raport calitate / preț / notorietate / recunoaștere socială, de la nivelul de bază și până la superpremium; cu voia dumneavoastră, ultima informație de pe listă: suntem unul dintre principalii producători europeni de vin.  

Vinul românesc a câștigat un an pentru a se promova în ochii fanilor de fotbal

– Crezi că ar funcționa o promovare pentru străinii care ne vor vizita la meciuri axată pe mesaje generice despre vinul românesc? Pe drumul dintre aeroport și stadion, pe stadion sau la restaurantele și hotelurile pe care le vor frecventa?

Campionatul s-a amânat pentru anul viitor, vom vedea. Într-un fel am câștigat un an în care se poate gândi o strategie pentru promovare. Fără să minimizez importanța numărului mare de suporteri ce vor veni la noi, îmi amintesc, totuși, că la ultimul mare eveniment fotbalistic european din București s-a băut foarte multa bere. Vinul, nu cine știe ce. Totuși, mesajele generice despre vinul nostru la aeroport și pe tot drumul până în centru sunt extrem de importante. Mini cărți de vizită cu brandurile vinurilor disponibile la orice hotel bucureștean nu ar strica deloc. Organizarea unor degustări și vizite la crame ar fi binevenită. Chiar dacă microbiștii nu vor bulversa vânzările de vin în restaurante sau terase, ideea existenței vinului românesc le va rămâne întipărită în memorie. Poate vor cumpăra o sticlă înainte de plecare, poate vor căuta vinul nostru pe rafturile magazinelor din țara lor. Vreau a subliniez un lucru pe care eu îl consider extrem de important: toate aceste acțiuni de promovare trebuie făcute pentru scoaterea la rampă a vinului românesc în general. Avem nevoie de crearea unui brand inteligent de țară pentru vin (dacă vrei, e chiar sinteza în câteva cuvinte a paragrafului introductiv despre care m-ai întrebat). Acțiunile individuale ale cramelor pot fi extraordinare, dar au nevoie de umbrela strălucitoare a unei comunicări naționale extrem de bine făcute, din care nu exclud asocierea vin-gastronomie românească ori promovarea independentă a producătorilor dintr-o asociație sau zonă viticolă.

Capacitatea de inovație, de a risca (adeseori de neînțeles) și oamenii din domeniu sunt principalele resurse. Dar oferta e încă limitată

–  Ceea ce ne duce la întrebarea fundamentală: prin ce este vinul românesc atractiv și diferit? Și la ce nivel calitativ se prezintă el azi – în supermarketuri și în restaurante, dar și în comunicarea fără finalitate comercială imediată – în această “vitrină” pe care o reprezintă Bucureștiul? O comparație cu situația din alte capitale de țări producătoare ar fi binevenită, chiar și una subiectivă, rezultată în urma experiențelor tale personale, fără cifre.

Aparent, nu avem nimic extraordinar sau diferit față de alte țări. La prima vedere, producem vinuri corecte, din vii de multe ori foarte tinere – și nu avem, în general, mai mult de 20 de recolte de pe aceeași plantație. Cu toate acestea, am putea să privim și cu alți ochi ceea ce se întâmplă în acest sector. Pasiunea, dăruirea, capacitatea de a risca, de multe ori de neînțeles, au făcut ca viticultura și vinificația din România să fie altfel. Oamenii din acest domeniu sunt principala resursă care ne-a permis ca în mai puțin de două decenii să ne reinventăm, iar de la un sistem majoritar etatist să ajungem la sute de plantații și crame private. Chiar dacă s-au făcut nenumărate greșeli, iar “perseverare diabolicum“, entuziasmul nu ne-a pierit. Capacitatea de creație și de inovație a unora amestecată cu inepuizabila dorință de improvizație sau lipsă de viziune a altora au creat o imagine eclectică a vinului românesc. Vinuri corecte, bine lucrate, cu tipicitate de soi și stiluri bine conturate, se găsesc pe rafturi alături de sticle ce au ca principală calitate prețul foarte mare al ambalajului. “Vitrina“ bucureșteană este de multe ori pervertită de taxe de listare sau interese personale. Pentru orice consumator, indiferent dacă este român sau străin, este destul de greu să facă o alegere clară și logică doar privind o listă de vinuri sau scanând peretele de etichete dintr-un raion specializat. Pe de altă parte, modul de așezare al vinurilor pe raft sau în menu, în funcție de zona viticolă de origine, este comună tuturor capitalelor lumii. Marele dezavantaj autohton este lipsa de notorietate. Un român are deja o idee despre ce ar alege când vede pe lista Bordeaux, Bourgogne, Champagne, Provence, Cote du Rhone sau Piemont, Toscana, Prosecco, Alto Adige, Puglia. Hai să ne punem și în pielea unui străin care citește Dealu Mare, Târnave, Cotnari, Mehedinți, Drăgășani. Complicat, nu? Dacă structura listei de vinuri e asemănătoare cu a celor similare din alte capitale, conținutul este foarte diferit. Dacă în București vizitezi 3-4 restaurante te reîntâlnești cu vreo câteva vinuri în menu. Acest lucru este extrem de greu, chiar imposibil, în alte capitale. Pe scurt, oferta este încă limitată, iar capacitatea restaurantelor, magazinelor sau a distribuitorilor de a paria pe “anonimi“, bazându-se doar pe expertiză și nu pe notorietate ori beneficii colaterale, e foarte mică. 

Pe vremuri, găseam în fiecare săptămână vinuri cu defecte pentru cursul meu. Azi, le caut cu lunile sau sunt nevoit să le creez eu în laborator

– O scurtă caracterizare a stadiului în care e reprezentat vinul românesc pe principalele canale de vânzare, din punct de vedere “tehnic”: sunt vinuri corecte, sunt mai mult decât corecte?; au personalitate distinctă, olfactiv și gustativ, sau se înscriu într-un trend mai degrabă “internaționalist – industrial”? Aș vedea poziționarea pe o axă în care la un capăt este Australia și Chile, iar la celălalt Ungaria și Georgia – și-aici te provoc să intri într-o capcană și să explici cititorilor mei în câteva cuvinte de ce am ales aceste două “capete” de axă. 

De aproape două decenii predau, printre altele, un curs de boli și defecte ale vinurilor. Au fost ani în care strângeam materialul didactic doar din probele trimise la degustare într-o săptămână. Astăzi, trebuie să le caut cu lunile sau să le creez în laborator. Concluzia: majoritatea vinurilor românești sunt cel puțin corecte, perfect fidele trendului tehnologic internațional. Programele europene și potența investițională au democratizat accesul la echipamente atât în podgorii cât și în crame. Ce e mai greu de realizat înseamnă tipicitate, adaptarea la caracteristicile zonei și a soiului, scoaterea în evidență a unor specificități locale, constanță în calitate, crearea de gusturi noi. Pe scurt, terroir și personalitatea unui producător sau brand. Aici cred că mai avem serios de lucrat, sunt relativ puțini producători români care au reșit să-și creeze, în mod coerent, o identitate senzorială asociată unui portofoliu distinct.

Dacă tot m-ai provocat, aș face o paranteză: australianul Yellow Tail (peste 130 de milioane de sticle anual) ori chilianul Vina Maipo (peste 30 de milioane de sticle) sunt excelente exemple de marketing industrializat. În același timp, Grange și Almaviva sunt câteva dintre răspunsurile emisferei sudice la întrebarea: “Ce e mai important pentru un vin superpremium – terroir-ul sau brandul?”. Asta ne arată că și în zone ce au început prin a face mult, ieftin și bun s-a ajuns la vinuri de excepție.

Revenind la întrebare, e absolut normal ca pentru majoritatea vinurilor din raft să te astepți la minim “corect, expresiv, caracteristic soiului“, iar producătorii români să urmeze acest trend. Atât Ungaria cât și Georgia fac și acest lucru pentru o anumită categorie de vin. Ce au ei în plus, iar la noi e mai puțin vizibil, este reinventarea lor ca națiuni producătoare de vin. Georgienii defilează cu zecile de soiuri autohtone cu nume greu de pronunțat și cu macerarea îndelungată în qvevri, ungurii au scos în evidență că în Tokaj există Furmint sec maturat iar Cabernetul franc a fost “adoptat“ ca soi roșu stindard național. Noi ne lăudăm cu Feteasca Neagră, despre a cărei tipicitate încă mai discutăm iar clonele încă le studiem. În plus, nici nu prea am plantat așa de multă (circa 4% din total suprafață). Am ignorat complet Băbeasca Neagră până ce a fost “adoptată“ de moldoveni (bravo lor!) sub numele de Rară Neagră. În ceea ce privește soiurile albe autohtone, în afara câtorva excepții, am îmbrățișat stilul industrial.

Pe scurt, putem să facem vin corect și băubil, dar nu atât de mult sau de eficient ca în emisfera sudică. Avem soiuri naționale interesante, dar nu ne stresăm îndeajuns să le înțelegem și să le scoatem cum trebuie la lumina rampei, așa cum fac alții. Se întâmplă lucruri bune în viile și cramele românești, avem vinuri de excepție și chiar businessuri de succes, dar într-un mod individualist, fără o strategie generală ori o idee de marketing național. Ar fi nevoie de o acțiune sinergică a faptelor ( 🙂 ), ideilor, conceptelor pentru a stabili un brand de țară care să includă și sloganul cerut de tine la începutul interviului.