Risc și repornesc o eventuală dezbatere în care „să mi-o iau”, dar cred că e necesară în perspectiva atât de mult discutată a creării unui brand de țară pentru vinul românesc: cum se prezintă (la propriu, cum este prezentat și perceput) vinul românesc în matricea națională și internațională, în funcție de criteriile care determină fundamental piața acestui produs? O să avansez un punct de vedere, pe axa „ce suntem și ce nu suntem?” – adică exact ceea ce definește și ordonează orice pe lumea asta.

Lumea vinului comportă ca argumente pentru succes: calitatea (percepută și/sau determinată independent, obiectiv), prețul (comparativ cu alte produse din categorie), disponibilitatea, distinctivitatea, tradiția. Or mai fi și altele și mi-au scăpat, dar să le luăm la rând măcar pe astea. Începem cu tradiția, continuăm pe sărite.

Facem parte, din punct de vedere ISTORIC, din „Lumea veche a vinului”, alături de țări ca Georgia, Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Franța, Germania, Ungaria. Dar vagonul României fost decuplat de la această garnitură „de tradiție recunoscută”: comunismul izolaționist, preocupat de cantitate și nu de calitate și fără vreun impact comercial semnificativ pe planul pieței concurențiale internaționale, a avut grijă să lipsim din orice joc, din orice experiență de consum în piețe care ne-ar putea interesa azi. Iar dacă încercăm acum argumente istorice, ne trezim că la tren(d)ul ăsta deja s-au cuplat înaintea noastră, mai aproape de „locomotivă” și cu argumente sistematic expuse public, Grecia, Georgia, Republica Moldova. Așa că nu putem decât să ne așezăm mai în spate la coadă, cu argumentul că „suntem ȘI noi de aici”.

Facem parte la fel de indubitabil – și asta nu e rău deloc, dar nici pe departe de-ajuns – din sfera industriilor bine dotate cu tehnologie de producție: cu sprijinul fondurilor europene, cramele românești sunt bine dotate tehnic și fac vinuri CALITATIV bune, obiectiv, măsurabil vorbind. Partea proastă este că tehnologie bună – dublată și de experiența de a o utiliza mai mare decât a noastră – au și Australia, Chile, Argentina, China și altele din „Lumea nouă”, neconstrânsă de impuneri legislative europene, ca și multe crame de pe Vechiul continent. Așa că, din acest punct de vedere, nu prea avem argumente de diferențiere. Iar dacă mai luăm în calcul și un anumit efect nivelator al (bio)tehnologiilor în ceea ce privește caracteristicile pur tehnice ale vinurilor, nici aici nu avem cum să găsim prea multe elemente relevante pentru diferențiere.

Sigur, avem soiuri locale (în cultură curentă, însă destul de puține ca număr și pe suprafețe relativ restrânse din totalul plantațiilor) și microclimate diverse și diferite de cele ale altor țări. Și? Este asta suficient de DISTINCTIV? Grecia are zeci de soiuri și microclimate locale distincte, Italia probabil sute, Georgia are și ea destule, Republica Moldova și Ungaria câteva. Etc. În condițiile în care au imagine la fel de veche, dar mai bună, ca și acțiuni sistematice de promovare, suntem ȘI noi pe-acolo, dar – și anume – nu în frunte, ci undeva în pluton.

Avem costuri de producție mai mari decât Lumea nouă, ca și de al unor state europene (membre UE sau non-UE) – așa că nici măcar argumentul PREȚURILOR mici nu ne ajută. Cât despre DISPONIBILITATEA vinurilor românești, ele sunt relativ disponibile pe plan intern (în limitările impuse de canalele de vânzare existente către publicul larg și – foarte important – de PREJUDECĂȚILE consumatorului intern, care încă preferă într-o măsură mare vinul de casă în dauna celui pe deplin certificat) și aproape deloc disponibile pe plan extern – unde, din toate motivele enumerate mai sus, nici nu sunt destul de INTERESANTE, altele fiind mai în frunte. Ne mai lipsesc și oamenii specializați și experimentați în comerțul exterior, să nu mai zic!

Ne lipsește un plan coerent – orice plan – la nivelul industriei. Când și când, ne bucurăm în grup – ca babuinii la banane – că are grijă Uniunea Europeană  să ne pună la dispoziție fonduri pentru promovare: cramele le accesează potrivit criteriilor de eligibilitate de la dosar, se prezintă la respectivele târguri cât mai bine știu, destupă sticlele, pun fiecare broșurile la vedere și așteatpă – dă, Doamne! – „invitații la dans”, cu carnețelul de bal pregătit. Mno, rareori se prezintă acolo vreun partener eligibil (ca să nu mai zic că, dacă a ajuns la „capitolul România”, de cele mai multe ori a făcut-o fiindcă la alte standuri era ocupat sau pentru că e doar un curios în trecere). Și încă ceva: un vizitator la standul românesc de la târgurile internaționale nu primește cu ușurință, de la intrare, o imagine edificatoare, de ansamblu, despre vinul românesc – ci, prin discuții cu fiecare expozant își poate, eventual, forma o idee.

Mai completați, mai combateți și voi!

POST SCRIPTUM Un banc foarte incorect politic ar putea explica mai bine decât tot articolul de mai sus de ce e important să inventariem corect ce suntem și ce nu suntem, dar mi s-a recomandat să nu-l scriu aici: Cică după o beție groaznică, mahmur de nu mai știa nici cine e pe lume și nici unde e și cum a ajuns acolo, crocodilul începe să se pipăie și să-și adune gândurile cu voce tare: „gură mare, cu dinți mulți și ascuțiți, am; burtă mare am; geacă de piele care mă cam strânge am; picioare musculoase și scurte am: SUNT ITALIAN!”.