Vrancea, gigantul-problemă

Acest editorial publicat în numărul 92 al revistei tipărite este legat și ar trebui citit în relație cu articolul De ce industria vinului din România (se) concurează de una singură și iese pe locul doi?”  – în care atrăgeam atenția asupra mărimii neobișnuit de mari a pieței nefiscalizate și necontrolate din punct de vedere al calității și militam pentru instituirea unor proceduri mai publice, mai dese și mai profunde de verificare a corectitudinii vinurilor comercializate în sistemul așa-zis de „autoconsum” (în realitate, comerț nefiscalizat în toată puterea cuvântului).

Publicitate
Vinarte

Mergi zgribulit pe aleea întunecată, singur. Vântul șuieră rece, frunzele copacilor foșnesc neliniștite iar ploaia îți taie obrajii. Auzi un trosnet de vreasc călcat în picioare și, fără să vrei, privești către sursa zgomotului neașteptat. Vezi doar o siluetă masivă – aproape gigantică – înaintând cu repeziciune spre tine. Gâfâie sacadat, se leagănă pe picioare în timp ce avansează. Se interpune între tine și becurile de pe alee, parcă mărindu-și și mai mult proporțiile. Apoi ridică mâna. În ea ține un obiect lung…

În funcție de predispoziția înnăscută, de spaimele fiecăruia sau de lipsa acestora, ori de starea de moment, scena de mai sus poate fi amenințătoare sau dimpotrivă. Mărturisesc – și îmi cer deja scuze – că încerc să fac o comparație ciudată: am decis să-l numesc pe gigantul din povestea mea… Vrancea. Și aș vrea să continuăm cu două scenarii posibile. Într-o variantă, Vrancea al nostru poate avea doi metri, poate fi îmbrăcat într-un șorț de piele de măcelar, pătat cu sânge, și poate avea bube supurânde pe față și un topor în mână. Mersul lui legănat și felul în care blochează lumina poate fi o strategie de intimidare și derutare. În celălalt scenariu, Vrancea poate fi un adolescent crescut peste măsură și, de aici, stângaci pe picioare, îmbrăcat cu un hanorac cu glugă specific generației, cu obrajii plini de coșuri și cu un zâmbet larg pe față, iar în mână poartă o umbrelă pe care ți-o oferă. Diametral opuse, ca sens, scenele de mai sus! Același personaj poate fi “de groază” sau foarte agreabil, în funcție de sensul și contextul dat de scenarist.

Publicitate

Cam la fel stau lucrurile și cu Vrancea din realitate: cel mai mare bazin viticol din România e cu mult peste “gabaritul” obișnuit în această parte de lume; pe “fața” lui sunt tot felul de semne și bube – de la vii părăginite la babe viclene care-ți vând vin contrafăcut sau copii de nouă ani puși să păzească PET-urile cu lichide îndoielnice care se degradează de la o oră la alta în Dacii papuc, în plină zăpușeală. Vrancea noastră poartă în mână și un “obiect” care poate fi contondent – produse de proastă calitate sau contrafăcute – dar și folositor – vinuri de bună calitate, produse în mod igienic și fiscalizate.

Întrebarea este cine scrie scenariul care face diferența? Mie, ideea de a face “filmul cu Vrancea” după un scenariu scris în colectiv, haotic, de către miile de podgoreni, mi se pare  nerealistă. Și-atunci? În sarcina cui cade felul în care va fi “dresat” gigantul? A autorităților? Fac și ele ce pot: tipăresc broșuri, organizează concursuri cu rol educativ pentru producători și consumatori, popularizează o imagine agreabilă a colosului. Dar o vorbă veche spune că “e nevoie de tot satul, ca să crești un copil”. Iar din acest punct de vedere, sarcina de a-l educa pe “gigant” cade – știu că afirmația va fi privită cu reticență – mai ales în sarcina celorlalți producători din zonă. Ca să-și servească propriul interes, ei trebuie să dea exemplul, prin asociere și auto-impunerea unor standarde transparente și publice, verificabile și verificate periodic, în care să fie atrași (sau educați) și micii podgoreni și care să redea întregii regiuni o imagine curată. Altminteri, vor intra în aceeași oală cu lichid îndoielnic, din care niciun consumator educat nu prea vrea să bea. Și ar fi păcat. Fiindcă – vă rog să mă credeți pe cuvânt sau să verificați voi înșivă! – prin comparație cu vinurile vândute la marginea drumului, și care fac atât rău imaginii zonei și consumatorului, mult-hulitul Vincon chiar este un Luceafăr al calității.

Ce, credeați că acele “consorții de tutelă” din Italia, care se îngrijesc de respectarea bunelor practici în viticultura și vinificația diferitelor regiuni și acordă apoi membrilor însemnele vizuale de lipit pe sticle, care atestă în fața consumatorilor că s-au respectat regulamentele profesionale ale zonei, s-au făcut degeaba? Dacă tot ne uităm cu admirație la economia vinurilor din alte țări, poate ar fi bine să și copiem de-acolo câteva exemple. Nu e greu.

One thought on “Vrancea, gigantul-problemă

Comments are closed.