„Terroir sau tehnologie”, „originalitate sau protocoale de vinificație copy-paste” – o discuție despre valoarea economică a vinurilor cu autenticitate și originalitate a apărut recent în spațiul public virtual și a stârnit comentarii mai însuflețite decât postările obișnuite despre vin. Autoarea este Aurelia Badiur, consultant și enolog diplomat al Institului de Științe ale Viei și Vinului din Bordeaux, cu activitate practică care include o perioadă de 3 ani ca director tehnic și enolog la Domaine Dumetrier, în Dobrogea, colaborări în cadrul companiei de consultanță Burgundia Oenologie din Beaune, ca și la Château Montrose, Câteau Angelus și la Centrul de excelență Champagne-Ardenne (Franța). Aurelia și-a orientat cariera profesioinală în ultima vreme în calitate de consultant pentru crame din România și Republica Moldova, așa că am profitat de ocazie ca să dezvolte puțin subiectul pentru cititorii Vinul.ro. A ieșit un interviu amplu, nerecomandat celor cu vederea slabă. Fotografiile provin din arhiva interlocutoarei.

Un vin poate fi autentic chiar și când are un stil aparte, diferit față de ce n-am aștepta de la soi sau regiune

– Cum definești tu autenticitatea unui vin, dincolo de informația de pe etichetă (soi, an de recoltă, zonă de origine sau treaptă de calitate)?

Pentru mine, autenticitatea unui vin înseamnă, înainte de toate, să existe o coerență între ceea ce este vinul, de unde provine și felul în care omul a ales să îl facă.

Eticheta ne spune soiul, anul, originea și producătorul, dar autenticitatea începe atunci când aceste informații se regăsesc și în experiența din pahar. Locul, soiul și anul sunt importante, dar nu sunt suficiente. Contează și intervenția omului, viziunea lui și felul în care alege să exprime materia primă.

Nu cred că autenticitatea înseamnă neapărat tradiție, lipsa tehnologiei sau respectarea unui profil „corect” al unui soi. Un vin poate fi făcut cu multă tehnologie și să fie autentic, dacă intervențiile sunt în slujba identității vinului.

Și cred că un vin poate fi autentic chiar și atunci când are un stil aparte, diferit de ceea ce ne-am aștepta de la soi sau de la regiune. Pentru mine, un stil personal devine autentic atunci când este asumat și construit în jurul propriei viziuni, nu atunci când este o copie a unui stil deja consacrat sau a unui model care funcționează în altă parte.

De aceea, nu cred că autenticitatea ține doar de terroir, ci de întâlnirea dintre loc, soi, materia primă și om. Important este ca vinul să aibă în pahar o identitate proprie și credibilă, nu doar o poveste bine construită în jurul lui.

Pe scurt, un vin este autentic atunci când ceea ce este, de unde vine și felul în care a fost făcut se regăsesc într-o expresie coerentă, proprie și sinceră.

Originalitatea apare atunci când aceleași instrumente disponibile tuturor produc un rezultat care poartă o amprentă proprie

– ⁠Ce înseamnă originalitate la un vin? Într-o lume globalizată, putem vorbi despre multă originalitate sau vorbim despre “plagiate nedescoperite” cu influențe din domeniul biotehnologiilor șamd?

Pentru mine, originalitatea unui vin nu înseamnă să inventezi ceva ce nu a mai existat niciodată. În vin este foarte greu să mai pretinzi acest lucru: soiurile circulă între continente, tehnologiile circulă, oamenii și informația circulă foarte repede.

Într-o astfel de lume, nu cred că problema este că avem „plagiate nedescoperite”, ci că există un risc tot mai mare de convergență stilistică. Vinurile ajung să semene între ele pentru că sunt făcute după aceleași modele de succes și pentru aceleași așteptări ale pieței.

Pentru mine, originalitatea apare atunci când aceleași instrumente disponibile tuturor produc un rezultat care poartă o amprentă proprie. Această amprentă poate veni din loc, din soi, din materia primă, dar și din stilul și viziunea producătorului.

De aceea, nu văd tehnologia sau biotehnologia ca pe un dușman al originalității. Aceleași instrumente pot uniformiza vinurile, dacă sunt folosite pentru a reproduce un profil deja consacrat, dar pot și să ajute un producător să exprime mai bine ceea ce are în vie.

Aici mi se pare important și cazul României. Avem soiuri precum Fetească Neagră, Fetească Regală sau Tămâioasă Românească. Originalitatea lor nu vine doar din faptul că sunt soiuri românești, ci din ceea ce putem descoperi că fac ele în locurile noastre. Mi s-ar părea o greșeală să încercăm, de exemplu, să facem o Fetească Neagră să semene cât mai mult cu un Cabernet internațional doar pentru că acel profil este deja cunoscut și apreciat. Mai interesant ar fi să folosim tot ceea ce știm astăzi din oenologie și biotehnologie pentru a descoperi cea mai bună și mai recognoscibilă expresie pe care o poate avea Feteasca Neagră la noi.

În fond, nu mai putem reinventa vinul de fiecare dată. Putem însă să facem un vin care să fie al nostru.

Originalitatea nu înseamnă să fii diferit cu orice preț, ci să găsești propria expresie cu instrumentele pe care le ai la dispoziție.

Piața internațională are nevoie de un limbaj comun, nu de vinuri „comune”

– ⁠Globalizarea înseamnă, între altele, și standardizare – astfel încât chiar și un bun precum vinul să poată fi negociat, promovat către piețe altele decât cele de origine, unde sunt cunoscute. Standardizarea înseamnă sau nu reducerea la cel mai mic numitor comun, care să armonizeze bazele de discuție și comerț?

Da, globalizarea produce standardizare, dar aș face o distincție între standardizarea necesară pentru ca vinul să poată circula pe o piață globală și standardizarea gustului vinului. Un vin care circulă internațional are nevoie de reguli, categorii, trasabilitate, etichetare, analize și un limbaj comercial comun, astfel încât importatorul, retailerul, somelierul și consumatorul să înțeleagă ce cumpără. Dar nu cred că, pentru a fi comercializat internațional, vinul trebuie să ajungă la un „cel mai mic numitor comun” senzorial.

Pentru mine, piața are nevoie de un limbaj comun, nu de un vin comun. Aici este diferența dintre standardizare și uniformizare. Standardizarea poate defini o categorie fără să-i elimine individualitatea. Un exemplu este Champagne: există reguli foarte precise privind arealul, soiurile, metoda de producție și maturarea, dar în interiorul acestei categorii există diferențe enorme între producători, terroir-uri și stiluri. Standardizarea poate fi chiar infrastructura prin care diferențele devin ușor de înțeles și comercializat.

Problema apare atunci când standardizăm nu doar regulile, ci și gustul. Dacă ajungem să considerăm că un anumit profil de Chardonnay, Sauvignon Blanc sau Cabernet este „profilul corect”, producătorii vor începe să-l reproducă și putem ajunge la vinuri foarte bine făcute, dar care seamănă între ele indiferent de locul din care provin. Pentru mine, acesta este adevăratul risc al globalizării: nu că folosim aceleași tehnologii, ci că ajungem să producem același rezultat.

Pe de altă parte, consumatorul are nevoie de repere și predictibilitate. Dacă scrie Sauvignon Blanc, are anumite așteptări; dacă scrie Champagne sau Prosecco, are altele. Această predictibilitate este importantă pentru comerț. Provocarea este să oferi consistență fără să elimini caracterul.

Aici cred că România trebuie să fie atentă. Pentru o țară cu notorietate internațională încă limitată, tentația este să facem ceea ce piața cunoaște deja: Sauvignon Blanc „ca în Noua Zeelandă”, Chardonnay „ca în California” sau Cabernet „ca în Bordeaux”. Dar atunci apare întrebarea: de ce ar cumpăra consumatorul varianta românească dacă este foarte asemănătoare cu una pe care deja o cunoaște?

Noua Zeelandă este interesantă tocmai pentru că nu a răspuns prin imitare. A construit o asociere simplă: Noua Zeelandă → Sauvignon Blanc → Marlborough. A simplificat mesajul, nu neapărat vinul. Iar cercetările senzoriale au arătat că Sauvignon Blanc-ul din Marlborough are caracteristici care îl diferențiază de stilurile din Loire și Styria. Deci marketingul nu a inventat pur și simplu o identitate, ci a făcut recognoscibilă o diferență oenologică reală.

De aceea, nu cred că trebuie să ajungem la „cel mai mic numitor comun”, ci la cel mai mic limbaj comun care permite diferențele să fie înțelese. Dacă spun „Fetească Neagră”, ofer un prim reper; dacă spun „Fetească Neagră din România”, mai adaug unul; apoi regiunea și stilul construiesc treptat o hartă în mintea consumatorului. Nu i-am simplificat vinul. I-am simplificat accesul la vin.

Pentru mine, acesta este echilibrul sănătos: standardizăm informația, nu identitatea; regulile de comerț, nu gustul; construim repere comune, nu produse identice. România trebuie să fie suficient de ușor de înțeles pentru a putea fi cumpărată și suficient de diferită pentru a merita să fie căutată.

Consumatorul nu trebuie să știe teoria ca să perceapă diferența

– Aș mai avea o întrebare, atunci: crezi că autenticitatea și originalitatea, să înteleg, sunt caracteristici care trebuie explicate, nu sunt perceptibile la modul intuitiv? Sau, altfel spus: cum și dacă poate un consumator neexperimentat să le simtă?

Pentru mine, autenticitatea și originalitatea sunt lucruri diferite. Autenticitatea ține de coerența vinului cu ceea ce este el – soi, loc, an și felul în care a fost făcut. Originalitatea ține mai mult de personalitatea lui, de acel ceva care îl face să nu fie doar o copie a unui stil deja cunoscut. Un consumator neexperimentat poate să nu știe să spună „acest vin este autentic” sau „acesta este original”, dar poate simți foarte simplu că vinul are ceva al lui, că are personalitate, că nu este generic. Poate să-i placă sau să nu-i placă, fără să poată explica exact de ce.

Și cred că asta este foarte important: nu trebuie să cunoști teoria ca să percepi diferența. Experiența de consum vine înaintea explicației. Mai întâi simți că un vin te convinge, că are o anumită coerență sau personalitate, iar apoi, dacă primești informația despre soi, loc, an sau modul de vinificare, începi să înțelegi și să pui în cuvinte ceea ce ai simțit.

De aceea nu cred că trebuie să-i explicăm consumatorului dinainte ce este autentic sau original și să-i spunem ce ar trebui să simtă. Mai degrabă trebuie să-i dăm suficiente repere ca, după ce a simțit ceva în pahar, să poată înțelege de unde vine acel „ceva”.

Nu trebuie să vindem lumii întreaga hartă viticolă a României din prima. Trebuie mai întâi să dăm lumii un motiv să deschidă prima sticlă

– ⁠Dacă tot vorbim de o standardizare, dar și de nevoia unei țări necunoscute, ca România, de a promova o imagine pozitivă generică despre ea însăși, cum se pot armoniza cele 2 nevoi? Azi, același soi se exprimă sub mult mai multe “înfățișări” organoleptice în funcție de zonă și cramă decât, de pildă, dihotomia simplă între Sancerre și Noua Zeelandă. Cum poate reuși România să prezinte lumii care e obișnuită cu cele 2 mari stiluri orice soi din România care are 10-15 expresii diferite? Cât durează, pe ce jaloane se înscrie o astfel de promovare care să satisfacă atât nevoie de originalitate și autenticitate cât și așteptările unui public internațional care nu cunoaște decât reperele celebre deja?

Cred că trebuie să acceptăm mai întâi un lucru: o țară care nu este încă foarte cunoscută nu-și poate prezenta întreaga complexitate din prima.

Dacă vin într-o piață internațională și spun că Feteasca Neagră are 10–15 expresii diferite, în funcție de regiune, sol, climă, producător și stil de vinificație, pentru mine este fascinant. Dar pentru consumatorul care nici măcar nu știe ce este Feteasca Neagră, informația poate fi prea multă.

Așadar, nu cred că soluția este să eliminăm diversitatea, ci să construim o scară de înțelegere a ei. Mai întâi trebuie să existe un reper simplu și memorabil, iar apoi putem introduce complexitatea.

Noua Zeelandă este un exemplu foarte bun. A intrat în conștiința internațională printr-o asociere simplă: Noua Zeelandă → Sauvignon Blanc → Marlborough. Nu a început prin a explica întreaga diversitate a țării, ci prin a oferi lumii un punct de intrare. Și este important că această diferență nu este doar una de marketing.

Cred că România are nevoie de același principiu, nu neapărat de aceeași soluție. Nu trebuie să transformăm cele 10–15 expresii ale unui soi într-un singur stil. Mai degrabă trebuie să construim o umbrelă suficient de largă încât să le poată conține pe toate.

Aș vedea comunicarea în straturi: România → soi → regiune → stil → producător → vin. Mai întâi construiești familiaritatea, apoi diferențierea.

De altfel, cercetările asupra consumatorilor arată că informația despre originea și regiunea unui vin poate influența pozitiv evaluarea lui, dar pentru ca aceste diferențe să fie percepute este nevoie și de familiaritate. Nu putem cere unui consumator să distingă subtilități regionale pe care încă nu l-am învățat să le asocieze cu România.

De aceea, aș separa două obiective: mai întâi să facem România recognoscibilă, apoi să facem vinurile românești diferențiabile. În prima etapă avem nevoie de simplitate; în a doua, de complexitate. Dacă oferim complexitatea înainte să existe un reper, riscăm să pierdem consumatorul. Dacă simplificăm însă permanent, riscăm să pierdem tocmai ceea ce ne poate diferenția.

Cred că și România ar trebui să pornească de la câteva repere puternice: soiuri autohtone, câteva regiuni cu personalitate și elemente reale de terroir. Nu trebuie să vindem lumii întreaga hartă viticolă a României din prima. Trebuie mai întâi să-i dăm un motiv să deschidă prima sticlă. După aceea îi putem arăta harta.

Dar brandul România nu trebuie să devină doar un slogan. Dacă spunem „terroir”, „tradiție” sau „diversitate”, acestea trebuie să poată fi regăsite în vin. Altfel construim o reclamă, nu o identitate viticolă.

În ceea ce privește timpul, nu aș promite o perioadă exactă. O reputație viticolă se construiește prin memorie de piață, nu printr-o singură campanie. Aș vedea 3–5 ani pentru apariția unor prime asocieri în rândul profesioniștilor, 5–10 ani pentru consolidarea lor și poate 10–20 de ani pentru ca România să ajungă într-un punct în care nu mai trebuie să explice permanent că este o țară viticolă.

Nu înseamnă că trebuie să așteptăm 20 de ani ca să vindem. Înseamnă că trebuie să avem răbdare să construim reputație, nu doar notorietate.

În final, pentru mine, cheia este aceasta: nu trebuie să simplificăm vinul ca să-l facem exportabil. Trebuie să simplificăm drumul prin care consumatorul ajunge să-l înțeleagă.

Asta ne-ar permite să fim, în același timp, ușor de recunoscut și greu de epuizat.

Nu „uitați, avem Aligoté aici!”, ci „uitați ce poate deveni Aligoté aici!”

– ⁠Ai prelucrat struguri în România. Ce poți să ne spui despre autenticitate și originalitate despre zona sau zonele în care ai lucrat – și cum pot fi comunicare astfel de trăsături la nivel de țară?

Aici pot să vorbesc foarte personal, pentru că am lucrat cu struguri din România și unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult este cât de mult poate schimba locul expresia unui soi.

Un exemplu este Negru de Drăgășani, cu care am lucrat în Dobrogea. În condițiile de acolo mi s-a părut un soi extraordinar: are culoare, structură, o componentă fenolică foarte frumoasă și, dacă este cules la momentul potrivit, poate păstra și prospețimea. Mi se pare important însă că soiul nu trebuie să aibă un singur profil. În Dobrogea ai multă lumină și o disponibilitate termică importantă, iar asta îi permite să ajungă foarte bine la maturitate.

Mi-a plăcut foarte mult și Syrah-ul în Dobrogea, tocmai pentru expresia pe care o poate avea într-un climat cald. În schimb, soiuri precum Merlot au fost mai greu de integrat, ceea ce a dus chiar la planificarea unor defrișări pentru a le înlocui cu soiuri precum Grenache, mai potrivite pentru zone calde și aride.

Am făcut și cercetări în zona Crâmpoșiei, încercând să vedem dacă un soi care are în mod natural o aciditate ridicată și ajunge mai greu la maturitate poate fi valorificat într-o zonă sudica precum Dobrogea. Tocmai această aciditate, care poate fi o problemă pentru anumite soiuri albe în climatul cald, poate deveni aici un avantaj. Mi-ar plăcea să pot duce proiectul până la capăt.

De aceea, nu cred că există o regulă conform căreia un soi trebuie să arate într-un singur fel. Cred că trebuie să-i oferim condițiile în care poate să se exprime bine. Iar aici comparația dintre Dobrogea și Transilvania este foarte interesantă. În Transilvania, la soiurile albe, mă impresionează aciditatea, prospețimea și tensiunea. Sunt lucruri pe care le simți foarte clar în vin și care arată cât de mult poate schimba climatul expresia unui soi.

Am băut Pinot Noir în Transilvania care mi s-a părut Pinot Noir foarte aproape de tipicitate: delicat, proaspăt, tensionat, cu acea eleganță pe care o caut la soi. Și am întâlnit Pinot Noir în zone foarte calde unde, personal, nu mai înțelegeam de ce soiul se află acolo. Nu pentru că vinul ar fi fost neapărat prost, ci pentru că mi se părea că locul îl împingea într-o direcție care îi lua tocmai lucrurile pentru care iubesc Pinot Noir-ul.

Pentru mine, aici începe autenticitatea: nu înseamnă doar că soiul este plantat într-un anumit loc, ci că există o potrivire între soi și loc. România are foarte multe exemple de astfel de potriviri.

Un caz care mi se pare foarte interesant este Aligoté-ul de la Caii de la Letea. Aligoté nu este un soi românesc, ci unul originar din Burgundia, dar în Dobrogea a căpătat o identitate locală interesantă. Crama a reușit să-l lege de Delta Dunării și de gastronomia locală. Mi se pare o construcție foarte inteligentă, pentru că nu spune doar „uitați, avem Aligoté”, ci „uitați ce poate deveni Aligoté aici”.

Asta este, pentru mine, diferența dintre a comunica un soi și a comunica un loc printr-un soi.

Și cred că tocmai această diversitate poate deveni un avantaj pentru România. Nu aș încerca să inventez un singur „gust românesc”, pentru că nu cred că avem nevoie de unul. Aș comunica mai simplu: locul, soiul și felul în care acel soi se exprimă în locul respectiv. Acolo cred că se întâlnesc autenticitatea, originalitatea și identitatea pe care România le poate construi ca țară viticolă.

Tehnologia poate fi și instrumentul prin care exprimi terroir-ul, dar și cel prin care îl poți ascunde

– ⁠Câte ceva despre tehnologie și terroir, te rog: cât mai detaliat, cât influențează și cât trebuie să influențeze cele 2 abordări imaginea promovată de vinul românesc ca industrie națională?

Eu nu văd tehnologia și terroirul ca pe două lucruri aflate în opoziție. Din contră, cred că tehnologia poate fi instrumentul prin care exprimi terroirul, dar și instrumentul prin care îl poți ascunde.

Terroirul nu înseamnă doar sol sau climă. OIV îl definește mai larg, ca interacțiunea dintre mediul fizic și biologic și practicile vitivinicole care dau unui teritoriu anumite caracteristici distinctive. Asta înseamnă că omul și felul în care lucrează via și vinul fac parte din această ecuație.

De aceea, nu cred că un vin autentic trebuie făcut „fără tehnologie”. Un vin foarte bine lucrat tehnologic poate fi extrem de autentic. Întrebarea pe care mi-o pun este: tehnologia lasă locul să vorbească sau vorbește în locul lui?

Putem avea aceeași varietate, în același climat, iar prin momentul recoltării, fermentație, extracție, drojdii, recipiente, lemn sau maturare să obținem vinuri foarte diferite. Uneori este extraordinar. Alteori ajungem să recunoaștem mai întâi tehnica și abia apoi soiul și locul.

Aici cred că trebuie să fim atenți în România. Nu aș vrea să promovăm vinul românesc doar prin faptul că avem crame moderne și putem face vinuri impecabile tehnic. Este important, dar „putem face vin bun” nu este încă o identitate națională. Avantajul nostru este că putem combina această capacitate tehnologică cu o materie primă și cu teritorii foarte diferite.

De aceea, cred că trebuie să înțelegem mai bine ce avem în fiecare loc înainte să decidem ce vrem să facem din el. Dacă am un loc foarte cald, nu încerc neapărat să-l fac să producă vinul unui loc răcoros. Dacă am un areal în care aciditatea naturală este un avantaj, nu ar trebui să o corectez până când vinul devine generic.

Aici mă întorc și la experiența mea din Dobrogea și Transilvania. În Dobrogea am văzut cât de frumos poate lucra clima cu soiuri precum Negru de Drăgășani sau Syrah. În Transilvania, la albe, tocmai aciditatea și prospețimea mi se par lucruri care merită păstrate.

Nu aș folosi tehnologia ca să fac aceste două regiuni să semene. Aș folosi-o ca să fac diferențele dintre ele cât mai curate.

Pentru mine, asta este oenologia bună. Nu înseamnă să intervii cât mai puțin cu orice preț, ci să intervii atât cât trebuie pentru ca vinul să-și păstreze identitatea și să fie stabil, curat și comercializabil.

Și cred că aici este și locul tehnologiei în imaginea României. Nu trebuie să alegem între terroir și tehnologie. Tehnologia trebuie să ajute locul să se exprime, nu să-l înlocuiască.

Piața internațională nu datorează nimic României

– ⁠Până la urmă, ce așteptări are piața internațională de la vinuri precum cele din România și ce așteptări realiste ar trebui să aibă cramele românești de la piața internațional’?

Cred că primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că piața internațională nu ne datorează nimic. Nu este suficient să spunem că avem vinuri bune. Piața este plină de vinuri bune.

Un importator trebuie să aibă un motiv să aleagă România în locul Spaniei, Noii Zeelande, Franței sau Italiei. Iar motivul nu poate fi doar prețul. Trebuie să avem calitate constantă, o identitate clară, disponibilitate și ceva relevant de spus prin vin.

Ca exemplu, eu aș lua din nou Noua Zeelandă și Austria, pentru că sunt două modele pe care le-am studiat și care mi se par foarte interesante. Nu pentru că România ar trebui să le copieze, ci pentru că ambele au reușit să transforme o industrie viticolă într-un brand de origine recognoscibil și cu valoare internațională.

Și mai interesant este că putem privi cele două experiențe prin aceeași perspectivă profesională: Chris Yorke a lucrat aproximativ 15 ani la New Zealand Winegrowers, iar din 2020 conduce Österreich Wein Marketing. În perioada sa din Noua Zeelandă, exporturile au crescut de la aproximativ 175 de milioane de euro în 2004 la peste un miliard în 2018.

Dar ceea ce mă interesează nu este omul în sine, ci faptul că aceeași experiență a fost aplicată diferit în două țări. Noua Zeelandă avea nevoie în primul rând să devină cunoscută. A construit o imagine internațională foarte puternică în jurul unei expresii clare, în special Sauvignon Blanc și Marlborough, și a folosit această notorietate pentru a ridica întreaga categorie.

Austria pornea dintr-o altă situație. Avea deja o identitate viticolă, o piață internă puternică, soiuri consacrate și un sistem de origine. Aici strategia trebuie să fie diferită: nu mai pornești de la „cine suntem?”, ci de la „cum transformăm ceea ce suntem deja într-o valoare internațională mai mare?”

Și tocmai aceasta mi se pare lecția importantă pentru România: nu există o strategie universală de export. Strategia trebuie personalizată în funcție de realitatea fiecărei țări.

Iar aici cred că România trebuie să înceapă, de fapt, din interior. Nu putem să exportăm autenticitate dacă noi înșine nu am reușit să o valorificăm și să o explicăm coerent acasă. Trebuie mai întâi să înțelegem foarte bine ce avem: care sunt soiurile care ne reprezintă, care sunt regiunile care au o expresie distinctă, unde există o relație reală între soi și terroir, ce stiluri de vin vrem să asociem cu fiecare zonă și, mai ales, ce putem susține prin vin, nu doar prin discurs.

De exemplu, dacă spunem că Feteasca Neagră este un soi reprezentativ pentru România, trebuie să știm să explicăm ce înseamnă Feteasca Neagră din Dealu Mare, din Drăgășani sau din alte regiuni. Dacă vorbim despre Feteasca Albă, trebuie să știm ce vrem să comunicăm despre ea. Dacă vorbim despre Dobrogea sau Transilvania, trebuie să putem explica diferențele reale dintre ele.

Abia după ce această identitate este clarificată intern putem să ne întrebăm cum o traducem pentru un consumator din Germania, Marea Britanie, Scandinavia sau Asia.

De aceea nu cred că România are nevoie doar de o campanie de promovare. Cred că are nevoie de un comitet coerent dedicat exportului de vin, dar care să lucreze împreună cu industria și cu oamenii care cunosc efectiv regiunile și vinurile românești. Nu încă o structură birocratică, ci un grup capabil să lege producția, identitatea, marketingul și comerțul internațional.

Acest comitet ar trebui să răspundă concret la întrebări precum: Ce avem autentic? Ce vrem să valorificăm mai întâi în România? În ce piețe intrăm? Ce vinuri ducem? La ce nivel de preț? Pentru ce consumator? Cu ce importatori? Cum traducem aceeași identitate românească pentru fiecare piață? Și ce rezultate vrem să avem în trei, cinci sau zece ani?

Pentru că nu cred că România trebuie să încerce să fie prezentă în 50 de piețe în același timp. Mai bine alegem câteva piețe prioritare, le studiem foarte bine și construim acolo consecvent. Aici este diferența dintre prezență și strategie. Faptul că mergem la un târg internațional, lăsăm niște mostre și avem câteva întâlniri nu înseamnă că am construit o piață. Trebuie să existe continuitate, importatori, somelieri, presă, retail, gastronomie și educație.

Austria mi se pare un exemplu foarte bun tocmai pentru că marketingul lor nu este desprins de produs. Ei comunică prin origine, soiuri, DAC, terroir și clasificarea tot mai precisă a viilor. Marketingul nu inventează diferența, ci o face mai ușor de înțeles. Și asta cred că trebuie să facem și noi. Nu să inventăm o „Românie viticolă” artificială, ci să identificăm ceea ce avem cu adevărat distinctiv și să construim comunicarea în jurul acelui lucru: Fetească Neagră, Negru de Drăgășani, Feteasca Albă, terroirurile noastre și diferențele reale dintre regiuni.

Iar așteptările cramelor românești de la export trebuie să fie realiste. Nu intri într-o piață și devii brand internațional în șase luni. Trebuie să găsești importatorul potrivit, să construiești distribuția, să educi piața și să revii constant. Exportul nu este o vânzare. Este o relație. De aceea, eu aș prefera ca România să nu urmărească pur și simplu volume mari, ci piețe în care vinul românesc poate construi valoare și reputație.

Nu trebuie să devenim următoarea Nouă Zeelandă sau următoarea Austrie. Trebuie să devenim o Românie viticolă recognoscibilă. Iar piața internațională nu trebuie să ne dea succesul. Trebuie să-i dăm motive să ne caute.