Cătălin Păduraru, organizatorul efortului de selecție a 100 de vinuri mari românești pentru 100 de ani de România Mare – VINARIUM, și Cezar Ioan, publisherul revistei Vinul.Ro, au adresat 10 întrebări singurului Master of Wine de origine română, Ana Sapungiu.
Cătălin Păduraru (CP): În timpul urcușului către treapta MW, ai simțit vreodată că în spatele efortului colegilor tăi străini se află sprijinul/lobby-ul unor comunități profesionale/administrative din țările din care aceștia proveneau? Ai avut vreun sprijin din partea României, ți-ar fi prins bine?
Ana Sapungiu (AS): Programul MW se susține pe efort personal. Există și solidaritate între studenți. Evident, pot fi afinități mai mari între cei de aceeași naționalitate, dar nu e o regulă. Sprijinul cel mai puternic vine din partea celor care sunt deja MW. E important să nu te simți singur.
Străbătând traseul programului, pot spune că ar fi bine ca România să aibă acțiuni pentru promovarea conceptului, pentru recrutarea de potențiali studenți și să susțină vizite în țară ale actualilor studenți. Cam toți cei care urmează cursurile Institutului sunt persoane cu influență și ocupă poziții importante în industria vinului. Situație care se poate consolida și mai mult după absolvire. Contactul direct cu acești oameni și/sau cu propriii tăi studenți crește șansa de a îmbunătăți imaginea țării ca producătoare de vin, destinație de winetourism, cu implicații și în comerțul cu vin.
CP: Ar exista vreo rațiune pentru care România ar trebui să sprijine aspiranții români la titlul de MW?
AS: Da. Exact ceea ce am spus mai înainte. Este o șansă pentru România de a deveni mai vizibilă, mai bine înțeleasă și, prin asta, poate, mai credibilă, mai atractivă.
CP: IWCB a îmbunătățit ceea ce se putea îmbunătați la un concurs. Media este formată din 5 note după eliminarea extremelor (7 jurați/panel). A introdus jurizarea pe tabletă (a două sau a treia țară din lume) cu un algoritm care semnalizează comportamentul “aberant” de evaluare. A chemat și a fost onorat cu prezența a numeroşi MW. Consideri că un sistem de evaluare (care îndepărtează cât poate subiectivismul) colectiv și profesionist – prin rezultatele obţinute – este folositor publicului larg?
AS: Da, este folositor pentru competiție și reputația, ei dar publicul nu prea înțelege sau nu este interesat de sistemul de jurizare – este interesat și influentat de medalii de aur / argint / bronz.
Din punctul meu de vedere nu sunt de acord cu “media”, dacă nu este rezultatul consensualității. În mod normal, cred că șeful de comisie ar trebui să medieze discordanțele și, prin discuție cu jurații, să stabilească dacă vinul examinat este de medalie sau nu. Și ce fel de medalie. În viziunea mea, dacă membrii unui panel nu ajung la consens, în urma unei note explicative atașate, decizia finală ar trebui să o ia Președintele Juriului Concursului sau comisia de coordonare.
CP: Producătorii români au de ce să fie atenți la marile companii precum Gallo sau Constellation? Crezi că acestea sau mari firme de distribuție (sau chiar retail) vor viza în viitor România?
AS: Da, reprezintă indubitabil o amenințare, dar… e bine pentru competiție. Producătorii locali vor fi obligați să promoveze mai intens brandul de țară, imaginea vinurilor românesti. Vor face modificări la stil, preț sau ambalaj dacă e nevoie. Valul de care pomenești, să speram că e… val. Vine, este ceva nou (și toată lumea vrea ceva nou) dar încetul cu încetul se potolește. Bineînțeles, nimic nu rămane la fel, dar anticipez că vinurile românești care se adaptează la noile condiții competitive vor avea șanse de reușită. Vor avea publicul lor, care se va întoarce la ele. Ba, mai mult, globalizarea poate aduce și consumatori noi. O parte din consum va rămâne captiv al mărcilor de afară, dar e OK, este loc pentru ambele oferte. Poate și piața mai trebuie crescută.
Este și datoria marilor retaileri de a păstra un echilibru, chiar să pună un accent pe producția locală, de vreme ce își desfășoară activitatea aici.
Producătorii locali să fie mai prezenți, să nu piardă nici o ocazie de a fi prezenți în fața consumatorului!
CP: România (mai) are puține resurse pe care se poate baza. Vinul, enoturismul, SPA-urile (SPV, de fapt – Salus per Vinum!), enofarmacosmeticele, toate la un loc ca elemente pentru brandul de țară, coeziune socială, motor economic, identitate și semnătura culturală sunt, în viziunea ta, resurse reale sau o himeră? Simți, pe de altă parte, ca om implicat în businessul mare, că anumite vinuri de succes internaţional se cumpără/vând și datorită capitalului de simpatie și informație coerentă care le însoțesc?
AS: Sunt o resursă reală… doar dacă sunt promovate către consumator. Dacă nu se face acest lucru, nu, nu sunt “reale”.
Răspunzând mai departe, da, sigur, anumite vinuri se cumpără pentru că sunt “la modă”. Presa a scris / vorbit de ele, au fost în lumina reflectoarelor dar cu adevarat important este ca marca să ajungă să reprezinte ceva, să aducă consumatorul să cumpere din nou, chiar și atunci când presa nu mai vorbește despre ea. E un drum lung și rareori se pot sări etape.
Cezar Ioan (CI): Care sunt cele mai puternice 3 argumente de vânzare valabile pentru piața britanică în favoarea vinului românesc?
Ana Sapungiu (AS): Vinuri din struguri autohtoni. Preț competitiv. Tradiție în producerea vinului.
CI: Șansa unei mai bune prezențe a vinurilor românești pe piața din UK are legătură mai degrabă cu eforturile individuale ale cramelor sau cu o acțiune comună? Cât durează în mod normal un astfel de demers – de la primele contacte până la prezența vinurilor la rafturi sau în meniuri?
AS: Este nevoie de o actiune comună pentru a crea o imagine de țară producătoare de vin, dar și de eforturi individuale – pentru a crea relații în piață și oportunități de afaceri clare.
CI: Producătorii români ar trebui să abordeze mai degrabă segmentul mainstream sau high end al pieței britanice?
AS: Este nevoie de mărci în segmentul mainstream – pentru a “atinge” cât mai mulți consumatori pe termen scurt, dar și high end pe termen mai lung – pentru a crea o imagine de calitate foarte bună, vinuri interesante, cu o poveste. Sugerez că producătorii care abordeaza mainstream nu sunt aceiași care abordează segmentul high end. Sunt propuneri diferite și este nevoie de un tip de producător diferit.
CI: Există taxe de listare / raft care trebuie achitate pentru a fi prezent în marele retail din Anglia – și dacă da, acest fapt reprezintă un ajutor (plătești taxa, ești sigur de prezența la raft) sau un impediment pentru vinurile din România (taxe mari, ineficiente în raport cu volumele generate ulterior de vinuri dintr-o țară relativ necunoscută)?
AS: Existau în trecut dar nu prea se mai practică. Este o presiune foarte mare a prețurilor în Marea Britanie, așa că se cere un preț “net net”.
CI: Ce știu și ce ar fi bine să afle decidenții din comerțul cu vinuri din UK despre vinurile din România (achizitori din marile retailuri sau din shopurile specializate, somelieri din restaurante etc)?
AS: Știu că România produce vin, că undeva în trecut puteau găsi Pinot Noir foarte ieftin la supermarket și că produce și vinuri demiseci. Ce ar trebui să știe este că sunt vinuri de calitate bună și – cel mai important! – vinuri cu o consistență a calității, și cu un stil pe gustul consumatorului britanic. Foarte important este ca producătorii să arate flexibilitate în cerințele pieței – de etichete/ stil capsule etc.
