„Italia a înțeles demult un lucru pe care România viticolă încă îl tratează prea timid: un nume de loc nu este doar o indicație pe hartă. Poate fi o promisiune. O garanție. O reputație. Un activ economic. Montepulciano, Chianti Classico, Brunello di Montalcino, Barolo nu sunt doar denumiri geografice frumoase. Sunt branduri teritoriale construite cu disciplină, coerență și apărare juridică. În spatele lor nu stă doar calitatea vinului, ci forța unor comunități de producători care au înțeles că reputația unei zone nu se lasă la întâmplare„, mi-a scris specialistul în proprietate intelectuală Radu Bozocea atunci când am discutat despre un posibil conflict între o cramă din România care are în denumire numele arealului viticol și o alta care are un cuvânt foarte asemănător.

Diferențele dintre o simplă zonă viticolă și un brand teritorial

Radu Bozocea a detaliat: „Chianti Classico nu vinde doar vin. Vinde Toscana, tradiție, stil și acel simbol inconfundabil — Gallo Nero — care transformă originea într-un semn de prestigiu. Brunello di Montalcino nu este doar o etichetă premium. Este rezultatul unei rigori: arie delimitată, soi obligatoriu, reguli clare, standarde controlate. Dacă nu respecți promisiunea teritoriului, nu ai dreptul să porți numele. Barolo nu este doar un vin celebru din Piemont. Este o arhitectură de reputație, construită în jurul unui nume care aparține producătorilor autorizați și care trebuie protejat de utilizări abuzive, diluare și confuzie.

Aceasta este diferența dintre o simplă zonă viticolă și un brand teritorial.”

Percepția trebuie gestionată, poziționarea asumată, narațiunea repetată iar numele apărat

România are locuri cu potențial enorm, crede Bozocea: Dealu Mare, Drăgășani, Cotnari, Târnave, Miniș, Recaș, Murfatlar. Dar multe dintre aceste nume funcționează încă mai mult ca repere geografice decât ca branduri sectoriale coerente. Avem terroir, avem poveste, avem producători valoroși. Ce ne lipsește este coagularea.

Potrivit specialistului, un brand de țară sau un brand sectorial nu se construiește din întâmplare. Nu se formează singur în mintea consumatorului. Percepția trebuie gestionată. Poziționarea trebuie asumată. Narațiunea trebuie repetată consecvent. Iar numele trebuie apărat.

Bozocea arată că fără asociații puternice de producători, fără caiete disciplinare clare și fără o strategie comună, numele zonelor viticole rămân vulnerabile: „Se diluează reputația. Se pierde capacitatea de a susține un preț premium. Apar imitatori. Consumatorul devine confuz. Iar producătorii autentici ajung să lupte individual pentru vizibilitate, în loc să beneficieze de forța unui brand colectiv”.

Vinul e un proiect comunitar, înainte de a fi un proiect comercial

Specialistul e de părere că Italia ne arată că vinul nu este doar o industrie – ci este cultură, economie, turism, gastronomie, identitate locală și diplomație simbolică – este un proiect comunitar înainte de a fi un proiect comercial. E subliniază că pentru România, miza este mai mare decât exportul unei sticle de vin: „Este vorba despre cum transformăm locul în reputație, reputația în încredere și încrederea în valoare economică. Un producător singur poate construi o marcă bună. Dar o regiune organizată poate construi un capital reputațional care durează generații”, spune Bozocea. El crede că lecția Italiei este simplă: ca un nume să însemne ceva pe piața globală, trebuie mai întâi să fie respectat, organizat și apărat acasă: „Pentru vinul românesc, următorul pas nu este doar să producem mai bine. Este să învățăm să ne apărăm numele”.