Istoria SERVE Ceptura, prin ochii copiilor fondatorului Guy de Poix. Faceți cunoștință cu (România reamintită de) Charlotte, Clemence, Amaury și Guillaume

Am stat de vorbă – de la distanță, prin e-mail, în pandemie – cu copiii întemeietorului primei crame cu capital privat străin din România, contele francez Guy Tyrel de Poix. I-am rugat să-mi povestească ce-și aduc ei aminte despre țara noastră și să se prezinte publicului pasionat de vinuri care îi cunoștea, până acum, doar după nume. Intertitlurile aparțin redactorului, imaginile sunt din arhiva familiei. Prima parte a acestei istorii o puteți găsi aici, iar amintirile “părții române” a “familiei SERVEaici.

Publicitate
Excursii

Charlotte, despre vinul care-i poartă numele: “Văd ceva din tata! Familia din România ne-a dat puterea de a-i continua aventura”

Mulți au cunoscut-o fără s-o cunoască, de fapt: Cuvee Charlotte, primul asamblaj de top creat la noi în țară în 1999, este opera enologică prin care Guy de Poix a transfigurat-o și a prezentat-o pe fiica sa cea mare iubitorilor de vin din România. Ea a venit la 10 ani aici, a trăit și studiat doi ani, iar acum, de la distanța celor peste două decenii și de la mii de kilometri distanță, din crama familiei din Corsica, unde lucrează (“n-aș schimba asta pentru nimic altceva!”) e rândul ei să spună povestea care se naște an de an în familia vinurilor SERVE. E o poveste cu frumoase continuări, căci și fiii lui Charlotte au primit, la rândul lor, propriile lor cuvee-uri: două vinuri dulci și parfumate – Lysandre și Maxence – atent meșterite de enologul Aurel Rotărescu în Ceptura, Dealu Mare și lansate în 2021. Despre România, concluzia ei este: “Țara în care totul este posibil! Uimitori oameni, uimitoare istorie, uimitoare cultură și uimitoare vinuri!” 

“Mă simt datoare să prezint vinul altora, ca exemplu perfect despre ce poate produce România”

“Nu prea apuc să beau cuvee-ul care-mi poartă numele, fiindcă atunci când am norocul să-l am aici mă simt datoare să-l prezint altora, ca un exemplu perfect despre ce poate produce România. Iar oamenii care-l primesc de la mine sunt cu-adevărat impresionați de calitate”, spune Charlotte – care e “mândră de frumosul cadou” pe care tatăl ei i l-a făcut. “De câte ori văd acest vin, văd ceva din tata. Nu sunt foarte încrezătoare în mine însămi, dar cu timpul am simțit că pot face o mulțime de lucruri bune – și poate e la fel și cu vinul meu: înaintarea în vârstă ajută! Chiar dacă nu e foarte “încrezător” la deschiderea sticlei, se dezvăluie cu puțin ajutor (aerare) și se îmbunătățește cu trecerea anilor”, crede Charlotte. Spune că e foarte mândră că și Lysandre și Maxence, fiii ei, au acum cuvee-urile “dulci ca ei!”. Dar legăturile ei cu lumea vinului sunt mult mai ample: “Bunica provine din Champagne (Piper Heidsiek); bunicul a fondat via și crama din Corsica (Domaine Peraldi); iar despre tata, sunt sigură că cititorii români știu mai bine decât mine ce a făcut acolo. Practic, am crescut în mijlocul viei, cu educația, devenită convingere, că mai importantă e calitatea decât cantitatea”.

Publicitate

De la terasa cu bere la jurnalism și-apoi la management de vinuri

Charlotte nu doar provine dintr-o “familie europeană a vinului”, ci l-a și studiat formal – are o diplomă în Wine Management obținută la Institutul Cordon Bleu – și îl practică – lucrând la Domaine Peraldi. A ajuns la vin după ce a început “de tânără”, cu joburi de vacanță ca ospătăriță la o berărie din Germania, pe malurile Dunării, și după ce a absolvit Facultatea de jurnalism (meserie pe care a practicat-o în Normandia, unde l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț). Drumurile vieții au purtat-o un an în Mexic, după care – în perioada în care tatăl ei se lupta deja cu boala care avea să-i aducă sfârșitul – s-a întors în Franța, pentru a lucra în domeniul presei despre vin și gastronomie. “Încearcă să faci altceva decât vin, după ce ai crescut în mijlocul vinului!”, e amuzată Charlotte. A lucrat pentru Grupul Heineken, a fost timp de trei ani responsabil național pentru calitatea vinurilor la France Boissons.

Ce bea cea care a dat numele primului vin superpremium românesc

Iar vinul a rămas, evident, mereu nelipsit din viața ei: “Prima dată în viață am gustat un vin roșu de la crama din Corsica. Eram foarte tânără și nu prea mi-a plăcut – dar asta s-a schimbat, cu timpul”, își amintește Charlotte. Acum, în afara vinurilor de familie, care-s cele mai prezente în pivnița ei, spune că cel mai des consumă șampania produsă de mătușa ei, Virginie Taittinger, sau pe cea de la Cedric Bouchard, vinuri din Beaujolais produse din struguri de Gamay, alsacienele de la surorile Fallers sau Josmeyer, Saumur Champigny de la Guiberteau, Cuvee Orbite de la Château Cantinot sau vinuri de Jura, când vrea să se “joace” cu asocieri între vin și brânzeturi. Îi place și cidrul și încearcă, desigur, multe vinuri corsicane – care-s cel mai ușor de găsit unde locuiește acum.

Cea mai importantă amintire – și moștenire – din România

Din România și “moștenirea de amintiri” pe care i-a lăsat-o țara noastră, Charlotte păstrează prietenii din copilărie care nu s-au întrerupt niciodată, dar mai ales “deschiderea și generozitatea” pe care le-a simțit în perioada petrecută aici. Firește, nu lipsesc micile “fragmente” amuzante – “când ne furișam la non-stop să cumpărăm munți de bomboane care ne erau în mod normal interzise, când în București ni se scufundau tălpile de la sandale în asfaltul încins de soarele verii, când am înțeles ce înseamnă în română numele profului de mate, dl Pui – dar și o croazieră pe Dunăre, plimbările în Herăstrău, o tabără de cercetași în munții Carpați, povestea lui Dracula, derdelușul din parcul de lângă casă, sarmale, cașcaval pane…”. A revenit ulterior pentru un internship ca jurnalist la Agenția France Presse în România, dar acum, două decenii și doi copii de la primele amintiri românești din copilărie, Charlotte spune nu mai reușește să ajungă decât o dată le doi-trei ani, deși ar vrea.

Cel mai important, în viziunea lui Charlotte, este faptul că în România “tata a făcut mai mult decât SERVE: a creat o nouă familie cu Mihaela, Paul și Silviana (copiii Mihaelei – nr). Această legătură pe care a creat-o aici este cel mai important lucru pe care ni l-a dat – și, prin asta, ne-a dat puterea de a-i continua aventura, în Corsica și în România”.

Clemence Tyrel de Poix: tata îmi părea un erou ca Indiana Jones

Una dintre amintirile importante despre România ale celei mai mici fiice a Contelui Guy Tyrel de Poix – Clemence – e legată de înmormântarea tatălui, la Câmpina, în 2011. “Cât de frumoasă priveliște, cât de idilică – atât de diferită de cimitirele franțuzești sau englezești gotice, sumbre!”, rememorează ea impresiile de-atunci. Mai jos, o conversație cu Clemence Tyrel de Poix despre familia SERVE, despre România cu “triunghiul ei de aur” (zacuscă, sarmale și “cauzonac cu mac”), despre imaginea tatălui “ca un erou din Disney”, despre trecutul și viitorul țării noastre – așa cum sunt acestea percepute de cineva care e acuzat de prieteni că “face exces de zel” în promovarea ei. Clemence a studiat industria ospitalității la prestigioasa școală Vatel, a lucrat în hoteluri din Franța și Belgia, iar ulterior s-a respecializat în domeniul managementului investițiilor imobiliare și trăiește în Anglia. Gătește și mănâncă local și organic, fără deșeuri din plastic, și spune că “viața e o sumă de proiecte pe care cineva le face” iar schimbarea în bine a viitorului trebuie să vină de la fiecare om care-și face treaba acum, aici. E pasionată de olărit, preferă să-și petreacă timpul liber citind o carte sau mergând la teatre și muzee și crede că femeile ar trebui să aibă mai multă putere. E convinsă de puterea educației, care – spune ea – ar trebui să modeleze “cetățeni liberi și conștienți, și nu lucrători la uzină”.

A îngrijit un cățel, s-a plimbat în natură și-a descoperit că “nu avem nevoie de multe”

“În ziua înmormântării, eu și frate-meu am găsit cel mai adorabil cățel, pe care am decis să-l păstrăm cu gândul că ar fi o drăgălașă reîncarnare a tatălui sau un altfel de semn… Ghici cine băgat cățelul pe-ascuns în camera de hotel, să-l spele și să-l îngrijească (poanta fiind că micuțul s-a dovedit a avea diaree)?!?“, își amintește Clemence. “Am petrecut câteva zile acolo, plimbându-ne să vedem caii, mâncând, petrecând împreună timpul avut la dispoziție și admirând peisajele – și cred că atunci am realizat că nu avem nevoie de multe și că și dacă nu suntem întotdeauna împreună nu înseamnă că nu ne exprimăm sentimentele și că nu ținem profund unii la alții. Că nu trebuie întotdeauna să fim productivi, ci uneori trebuie doar să ne oprim și să ne bucurăm cele mai simple lucruri: să stai la masă cu cineva drag, să respiri aer curat, să ieși în natură”.

Clemence încearcă să ajungă măcar o dată pe an în România și spune că ar veni mai des, dacă munca și faptul că membrii familiei trăiesc în locuri atât de îndepărtate i-ar permite. Cele mai vechi amintiri despre România ale lui Clemence sunt dintr-o vacanță cu mama și o prietenă de-a acesteia: “Piața din Strada Banu Antonache, din Floreasca, parcul din acel cartier și toboganul înalt, din beton, unde mi-am julit fundul, florăriile de la fiecare colț, persoanele cu handicap de pe străzi, cașcavalul pane de la prânz, câinii comunitari, statuia Aviatorilor – pe care o poreclisem “Batman” – mirosurile apetisante de mâncare din restaurante și imaginea amestecată a clădirilor și șantierelor abandonate”.

De la “Grânarul Europei” și daco-romani la destinație continentală de festivaluri

“Știu un pic de istorie a României, de la geto-daci la căderea lui Ceaușescu”, spune Clemence. Încearcă să privească țara noastră prin prisma evoluției identitare europene și se declară fascinată de agricultura și de rezervele ei naturale (“nu degeaba i se spune “Grânarul Europei””). Observă că evenimentele de tip festival încep tot mai mult să transforme România într-o destinație de turism continental de profil și notează că țara are încă de rezolvat neajunsuri legate de infrastructură, economie și taxe, dar și de “o proliferare a discursurilor care incită la ură”. Chiar și așa, Clemence vede și aici doar oportunitățile de ameliorare și e convinsă că “avem (familia SERVE – nr) de jucat un rol ca actori economici și ambasadori ai culturii și pământului românesc”. În discuțiile cu amicii occidentali, Clemence spune că “toți sunt șocați să audă că o parte a familiei este din România – mulți văd această țară ca o pată neagră pe hartă, iar conversațiile se tansformă rapid într-o jumătate de oră de prezentare: încep cu peisajele, de la Dunăre la Carpați și la Deltă, apoi le povestesc un pic despre istorie, agricultură, frumusețea limbii și a incredibilelor festivaluri muzicale, despre arhitectură. Dar le spun și despre realitățile mai dure – guvernarea complicată, lipsa infrastructurii și prăpăstiile dintre categoriile sociale. Le promit, însă, că vor descoperi o adevărată bogăție în ceea ce privește diversitatea socială, gastronomie și vinuri – astfel încât prietenii mai vechi cred că s-au plictisit deja de mine și cred că fac exces de zel”, se destăinuie Clemence. Din gastronomia românească spune că preferatele ei sunt cele din “triunghiul de aur: zacuscă la începutul mesei, sarmale la felul principal și “cauzonac cu mac” la desert”. Cu un pahar de Cuvee Charlotte, dacă se poate.

O relație sănătoasă cu vinul

“Cred că familia mea are o relație foarte sănătoasă cu vinul. De generații l-am iubit, dar cel mai mult am iubit munca la acesta, la vie, și relațiile care s-au creat în jurul vinului. Bem vin, dar nu nu exagerăm – e una dintre micile plăceri ale vieții, un moment de liniște pe care poți să ți-l acorzi singur sau, și mai bine, pe care poți să-l trăiești împreună cu cei dragi la masă”, explică Clemence. “Pot spune că este tradiția noastră să facem din vin pretext pentru noi cunoștințe. Îl vedem drept o formă de a sublima pământul pe care au fost cultivați strugurii, ca și o sărbătorire a nașterii fiecărui nou copil în familie pe care tatăl meu a inițiat-o prin crearea cuvee-urilor care ne poartă numele”, crede ea. Cumva amuzant în acest context, pe fondul crizei sanitare internaționale Clemence nu a apucat să guste vinul care-i poartă numele, dar are amintiri mai vechi și la fel de amuzante: “Părinții mei oganizau niște cine uimitoare în Corsica alături de prieteni, iar noi, copiii, aveam voie să încercăm puțin vin amestecat cu apă – doar că eu și prietena mea din copilărie, Fanny, ne strecuram pe la spatele adulților și încercam să golim paharele nesupravegheate la finalul serii, ca niște mici căpcăune”. De când locuiește în Anglia, spune că “e o mare diferență între ce vinuri aș vrea să beau și ce vinuri reușesc să beau – e greu și costisitor să găsesc vinuri românești sau corsicane, așa că profit de ocazie ca să degust noi vinuri și noi băuturi în fiecare săptămână”. Dintre cuvee-urile SERVE, spune că rose-ul Sissi îi vine cel mai repede în minte, pentru că este tânăr, înviorător și reprezintă tinerele generații ale familiei.

Prin ochii fiicei de 6 ani, Contele Guy Tyrel de Poix apărea drept eroul Simba din Lion King

Clemence de Poix își amintește cum îl privea pe tatăl ei când avea șase ani: “Eram obsedată de filmele pentru copii și credeam că tatăl meu e unul dintre eroii Disney – era Simba din Lion King, care urma să recucerească tărâmul leului de la Scar. Evident, o avea alături pe Nala – adică pe Mihaela (de Poix, nr). Părea o aventură grozavă, ceva demn de Indiana Jones – și mă mândream cu realizările lui și cu faptul că eram fiica lui”.

Astăzi, după trecerea anilor, Clemence spune că i se pare important cum business-ul cu vinuri îi integrează pe toți membrii familiei, nu doar prin numirea unor vinuri după copii, ci prin faptul că deciziile sunt luate după consultări reciproce: “E multă comunicare între noi, chiar dacă trăim în diferite părți ale lumii și avem alte ocupații, iar diferențele de viziune dintre noi ajung să facă tot procesul de decizie mai bun”, spune ea. Și, dacă tot a venit vorba de viziuni diferite și de decizii pentru viitor, Clemence crede că generațiile viitoare “vor avea propriile căi de urmat și vor avea de înfruntat bătălii mai multe decât am avut noi vreodată”.

SERVE, o afacere de familie diferită de imaginea obișnuită a conceptului

“În mod normal, multiple generații ale familiei se succed la conducerea unei afaceri de familie și dețin controlul comitetului de decizie – asta ar fi definiția clasică. Dar, dacă te uiți la SERVE mai atent, afacerea a pornit de la visul unui  singur om și s-a dezvoltat în ceea ce este astăzi datorită partenerului și prietenilor. Mihaela (de Poix) este acum parte din familia noastră, o persoană pe care o îndrăgesc și care a ajutat la construirea și administrarea afacerii către ceea ce a ajuns azi cu mult timp înainte să facă propriu-zis parte din familie, în sensul de a purta același nume. Termenul de “companie de familie” a început să se aplice, tehnic vorbind, numai după ce noua generație – copiii lui Mihu (Mihaela de Poix) și copiii tatălui meu – au ajuns să fie implicați în luarea deciziilor cu privire la direcțiile în care se îndreaptă SERVE”, crede Clemence. “Cu toate acestea, familia a fost dintotdeauna în inima acestui business: tata, Mihaela și astăzi și noi ne bucurăm să onorăm apariția unui nou membru prin crearea unor cuvee-uri personalizate cu numele acestora și care adesea ne reflectă propriile caractere. Mai mult, întotdeauna i-am considerat pe partenerii SERVE drept membri familiei noastre extinse”, arată Clemence.

Amaury Tyrel de Poix: SERVE este, pentru mine, istoria lui Guy de Poix și a Mihaelei – și iubesc această istorie

Primăvara 2021 l-a prins la muncă pe Amaury Tyrel de Poix, cel care a inspirat numele de Cuvee Amaury dat primului vin alb superpremium produs de Crama SERVE, în Ceptura, Dealu Mare. Mai exact, l-a prins la muncă alături de sora sa, Charlotte, în via familiei din Corsica, în apropiere de Ajaccio – “Domaine Comte Peraldi”. Nu i-a fost ușor să se rupă de la treabă, a durat două săptămâni să găsească timp, dar a făcut-o – ca să vorbească iubitorilor vinului din România despre “istoria SERVE, reamintită de noua generație”. Prima cramă privată din istoria post-decembristă a vinului românesc, fondată de tatăl său, regretatul Conte Guy Tyrel de Poix, este cea care a resetat standardele de calitate ale industriei autohtone de profil și a intrat, astfel, în istorie. Iar istoria – mai ales cea “de familie”, povestită direct de cei care-au trăit-o – e întotdeauna interesantă, dacă știi unde să te uiți.

România anilor ’90 și 2000 prin ochii de copil francez

“Am iubit cei aproape patru ani petrecuți în România și tot timpul am recomandat francezilor să fie mai curioși despre aceasta țară care face efectiv parte din copilăria mea”, spune Amaury, care a locuit în București, cu întreruperi, la începutul anilor ’90 și apoi între 2000 și 2010. Trecerea anilor între diferitele perioade de ședere i-a permisă să vadă “o incredibilă evoluție” a Capitalei, e convins Amaury. Din anii ’90 i-au rămas “amintiri nepieritoare” despre cablurile electrice de pe străzi, despre Piața Obor și despre mașinile Dacia (“aproape toate la fel”), dar și despre “după-amiezele în parcurile înflorite ale Bucureștiului, primăvara”. Copilul Amaury a cunoscut zona Lipscani înainte ca aceasta să fie reconstruită pornind de la canalizarea de sub străzi și își mai aduce aminte de “ierni dure, cu trotuarele înzăpezite”. Îi pare și azi rău că nu a păstrat fotografii din epocă. A făcut o parte din școală la Anna de Noaille, lângă Piața Romană, iar una dintre primele amintiri despre România o are de aici: “Cred că aveam vreo 6 ani… aveam un profesor pe nume Puit, iar atunci când am început să învăț primele cuvinte în română l-am poreclit Monsieur Poulet (“Domnul pui” – în franceză), ceea ce o făcea mereu pe mama să râdă”. Își aduce aminte de mâncarea românească, iar locul preferat pentru asta spune că e Caru’ cu bere. 

“Mergeți în România și luați o mașină să vizitați țara”, îi îndeamnă el pe străini.

Vinul, transmis din generație în generație prin… biberon

Despre legătura familiei de Poix cu vinul, Amaury glumește spunând: “Avem o tradiție bună! Încă din fragedă pruncie, părinții ne dau să gustăm vin, în biberon”. Crama fondată de tatăl său în România îi stârnește, totuși, și astăzi întrebări: “Oare ce l-a împins să meargă în România? Să fi fost dorința de a se afirma pe cont propriu și de a-și depăși tatăl, care făcuse același lucru în Corsica? Să fi fost dorința de a părăsi Franța, pur și simplu? Și în ce moment s-a îndrăgostit de această țară?”. Răspunsul, la aproape trei decenii, e simplu: “SERVE este, pentru mine, istoria lui Guy Tyrel de Poix și a Mihaelei – și iubesc această istorie”. Mihaela de Poix și-a legat destinul de SERVE atât prin căsătoria de mai târziu cu Guy, cât și prin munca dusă încă de la bun început (și continuată și azi) pentru fondarea și apoi pentru administrarea cramei.

“Guy de Poix a fost primul – asta e deja istorie în toată puterea cuvântului! Iar după căderea comunismului, acesta a fost un pariu incredibil”, spune Amaury. Despre vinul care-i poartă numele (un asamblaj de Sauvignon Blanc, Riesling de Rin și Fetească albă), crede că este unul “de caracter”.

Guillaume, “științificul” familiei SERVE: un vin cu multe fațete, din Fetească Neagră și Pinot Noir

Guillaume, al doilea copil și fiul întâi născut al Contelui Guy de Poix, fondatorul cramei SERVE, este – după cum spune chiar el – “științificul” familiei. Pasionat de astronomie, geografie și dinozauri, a visat de mic să devină astronaut iar apoi s-a înscris la studii de Geologie și Biologie. “Nu am fost prea silitor și mi-a plăcut un pic cam mult să petrec, așa că am abandonat și am luat-o de jos, la McDonald’s”, povestește el. Își amintește că, atunci când tatăl său s-a stins din viață, era “destul de disponibil” să se întoarcă în Corsica și să muncească la crama familiei, împreună cu Mihaela de Poix. Stilul de viață corsican nu i s-a potrivit, însă. Așa că, atunci, când frații lui Charlotte și Amaury s-au implicat și ei, a început să se gândească să plece – ceea ce a făcut în 2020. De atunci, locuiește în sudul Franței, unde renovează o casă împreună cu un prieten și unde și-a găsit și un job. Chiar dacă a părăsit Corsica, spune că păstrează un interes puternic către viticultură. “Să muncesc în aer liber este foarte important pentru mine, iar planul de viitor este să-mi găsesc un echilibru între serviciu, renovarea casei, muzică (cântă la chitară – nr), științe și petreceri”, se destăinuie el. Guillaume spune că singura lui speranță pentru viitor este să fie fericit.

“Doua bere rece, va rog!”

Cel mai important lucru care-i vine în minte lui Guillaume despre România e “felul în care mi-a deschis mintea încercarea de a învăța limba și de a cunoaște o nouă țară. Până atunci, fusese cumva un mister pentru mine de ce tata nu era acasă, ci într-o țară străină despre care nu știam nimic”. Sigur, își amintește multe altele despre țara noastră – iar între ele este faptul că în școală, aici, a învățat despre arta circului de la niște băieți care locuiau pe străzi. “A fost primul contact cu o disciplină pe care am practicat-o o vreme”, spune el. 

În amintire i-a mai rămas, totuși, și primele cuvinte în română: “Abia ajunsesem în prima locuință din București și tata ne-a trimis – pe mine și pe soră-mea – la magazinul de la parterul blocului. Așa am învățat prima propoziție în română – care, surprinzător, nu e legată de vin: “Doua bere rece, va rog!”. În condițiile în care, evident, toată familia mea are o lungă tradiție cu vinul: deținem vii, producem vinuri și, firește, le bem!”, râde Guillaume

România pe bicicletă, de la București la Porțile de Fier

Chiar dacă de când a plecat din România, după școală, vizitele aici au devenit foarte rare, Guillaume își amintește peisajele – “o călătorie pe bicicletă, în sudul țării, de la București la Porțile de Fier”. Încearcă să fie cât mai obiectiv atunci când le povestește prietenilor despre România și de fiecare dată îi îndeamnă s-o viziteze: “De altfel, cunoștințele mele despre România sunt limitate. Mai țin minte cuvinte, sunetele muzicii tradiționale, iar din istorie pot vorbi puțin despre Vlad Țepeș și Nicolae Ceaușescu”.

Cuvee Guillaume, “un vin complex, care-și poate etala diferite fațete”

Guillaume spune că nu-și mai aduce aminte primul vin băut vreodată în Franța sau România, dar acum spune că bea cel mai des vinurile roșii de la Domaine Peraldi, de la crama familiei din Corsica. Are o preferință pentru vinurile roșii din Burgundia (Pinot Noir), așa că poate deloc întâmplător vinul care-i poartă numele e un asamblaj de Pinot Noir și Fetească Neagră. “Ce știu sigur e că, dacă a împrumutat câtuși de puțin de la mine, atunci e un vin complex, care-și poate etala diferite fațete, în funcție de când și cum îl bei”, spune Guillaume despre Cuvee-ul care-i poartă numele.

Legați de pământ, cu oamenii și obiceiurile locului. Cu sarmale, ciorbă de burtă și cașcaval pane

E convins că, în zilele noastre, e important să refacem legăturile dintre produse și cei care le-au făcut: “Cu cât mai mult stăm conectați la computere, cu atât mai puțin stăm conectați cu pământul. Iar pentru mine afacerea de familie este o reamintire permanentă că suntem legați de acest pământ și creștem ceva aici, cu ajutorul oamenilor locului. Sticla de vin pe care o beți e rezultatul acestei conexiuni. Și cred că nu există o cale mai bună de a învăța legătura dintre pământ, plante și oameni decât fiind în mijlocul acesteia în fiecare zi. 

Când vine vorba de locuri, de plante, de oameni și de obiceiuri, gastronomia apare imediat în discuție: “Dintre mâncărurile românești, îmi plac clasicele sarmale și am amintiri plăcute despre ciorba de burtă. Iar ca iubitor de brânzeturi ce sunt, nu pot spune “nu” unui cașcaval pane”,