Inaugurăm aici un nou format jurnalistic: prezentăm istoria primei crame cu capital străin din România – SERVE Ceptura – rememorată de membrii familiei, într-o serie de interviuri realizate de la distanță în timpul pandemiei. Rând pe rând, veți face cunoștință nu doar cu vinurile purtând aceste nume, ci și cu persoanele care le-au inspirat: Alexandru, Amaury, Charlotte, Clemence, Guillaume, Sissi, Pacs. Sunt nume pe care orice iubitor de vin din România le-a învățat – sunt numele de pe etichetele gamei Cuvee de la crama SERVE din Ceptura și dovada dedicării față de acest business „de familie”. Nu multe sunt cramele românești care expun vizibil “în ADN” numele fondatorilor, dar SERVE este cu siguranță una – chiar prima – dintre ele: numele regretatului conte francez Guy Tyrel de Poix, astăzi purtat de Cuvee-ul emblematic din Fetească neagră de la Ceptura, este dus mai departe de soția și partenera lui, Mihaela Tyrel de Poix. O veți cunoaște mai jos așa cum probabil nu ați avut ocazia s-o faceți niciodată. Chiar dacă (încă) nu există un Cuvee cu numele ei, Mihaela este păstrătoarea întregului fir de memorie care a pornit în 1993, odată cu decizia înființării companiei, și a condus până la consacrarea internă de care se bucură și azi, după aproape trei decenii, cea mai veche cramă cu capital străin din România postdecembristă. Iar parcursul antreprenorial al fondatorilor s-a derulat mai amplu, pe o axă trans-europeană, România-Franța – căci Mihaela de Poix conduce și podgoria corsicană Domaine Comte Peraldi a familiei. Articolul de mai jos este rezultatul mai multor discuții private și apoi a unui interviu acordat de Mihaela de Poix. Introducerea, titlul și intertitlurile aparțin jurnalistului, imaginile provin din arhiva de familie a Mihaelei de Poix. Celelalte două părți ale poveștii le puteți găsi aici și aici.
Bunica Mihu, care suferă de sindromul “cum aș fi putut să fac (și) mai bine?”
– Cine ești, Mihaela de Poix? Cine îți place cel mai mult să fii, și de ce: Mihaela, Mihaela Tyrel de Poix, Mihu?
Sunt o persoană căreia în general nu îi place să vorbească, și cu atât mai puțin îi place să vorbească despre ea. Fiind, însă, disciplinată, nu voi lăsa întrebarea ta fără un răspuns mai detaliat: sunt o mamă de doi copii și un îndrumător și partener de afaceri al altor patru copii (ai lui Guy); sunt un om pe care se poate conta, cineva care nu promite niciodată decât dacă este 100% sigură că se poate ține de cuvânt, un om loial și recunoscator; mă dedic «full time» misiunilor mele pe plan profesional, dar nu numai; nu sunt (prea) sociabilă, nu sunt un bun orator, nu îmi plac aparițiile în public și, în general, nu îmi place să atrag atenția asupra mea. Sufăr de sindromul «cum aș fi putut să fac (și) mai bine?».
Cel mai mult îmi place să fiu Mihu, pentru că așa mă alinta mama când eram copil și este numele pe care îl folosesc toți prietenii mei și cu care mă semnez în familie – aka «Bunica Mihu». Mihaela de POIX este al treilea nume din viața mea (după GOGA și BADEA) – este un nume pe care îl iubesc și îl respect, la fel ca pe cele două anterioare.
Mi-ar fi plăcut să existe și în România regula păstrării numelui din certificatul de naștere pe toată durata vieții: așa, aș fi putut să mă numesc în continuare Mihaela (Mihu) GOGA – cred că mă reprezintă cel mai bine.
“Cavalerul pe cal alb” cu șosete desperecheate căruia nu-i păsa de ambalaj
– Ne întoarcem în 1993. Mi-ai povestit că, în cazul tău, “cavalerul pe cal alb” care ți-a schimbat viața – Guy – a venit de fapt cu avionul, iar de-acolo cu taxiul prin zloată și zăpadă, cu șosetele desperecheate și cu o talpă dezlipită la o gheată.
El nu se vedea nici cavaler și nici habar nu avea că purta o soșetă cu un mare trandafir roșu pe o gleznă și alta cu un Donald Duck – am bănuit că erau ale copiilor lui; cât despre talpa pantofului, nici asta nu a reprezentat o problemă: a folosit o pungă anti-umezeală și mergea cu grijă să nu se împiedice (ceea ce tot s-a întâmplat). Cert este că pentru Guy nu a contat niciodată «ambalajul» – și, după ce l-am cunoscut, am înțeles și de ce: dacă conținutul are valoare, ambalajul nu este important decât pentru cei care se opresc la asta. Așa și cu vinurile.
Eu aveam 32 de ani, eram plecată din sistemul de stat (inginer la RATB între 1984 și 1989) încă din decembrie 1989. Trecusem prin antreprenoriatul sălbatic al anilor ‘90 cu un business de comerț cu «tot ce își doreau doamnele» pe vremea aceea, pe care îl derulam în garajul casei mele.
Când l-am cunoscut pe Guy, tocmai deschisesem de un an o firmă de consultanță, pentru că apăruseră investitorii străini și eu eram fericita cunoscătoare a două limbi străine (engleza și franceza) și posesoarea unui carnet de conducere și a unui OLTCIT bleu, dar și a celor “șapte ani de-acasă” învățați de la mama mea – profesor universitar – și de la tata – inginer electronist cu o educație de tip militar.
Atunci, în ’93, am văzut dorința lui Guy de a construi ceva și m-a fascinat cât era de hotărât și de încrezător în ceea ce avea de făcut – cel puțin asta transmitea. După ce l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că nu era nici el atât de sigur de reușită, că nu dormea nopți întregi gândindu-se la soluții, variante, scenarii, la cum poate securiza deciziile pe care le ia și toate acele întrebări pe care și le pune un antreprenor.
Mi-a acordat atâta încredere încât pur și simplu nu a mai fost o opțiune dacă să colaborez cu el: am fost «in» încă de la prima întâlnire. Era atât de pasionat de vinuri cât să atragă și un abstinent, iar această pasiune a lui m-a făcut să decid că merită să (mă) investesc 100% în ceea ce atunci părea o afacere riscantă.
Îmi aduc aminte că, în afara de soțul meu, Paul, care m-a încurajat, toți apropiații au fost mirați: eu, o persoană prudentă și reticentă, îmi schimbam abordarea, rutina, și mă lansam într-o «aventură».
Am admirat de la început felul în care Guy anticipa, cum își adapta strategia din mers; mi-a plăcut și capacitatea lui de a înțelege realitatea, de a se adapta și de a găsi soluții. Avea o minte mobilă și ageră, făcea conexiuni rapide între domenii și informații. Mi-am dorit să învăț cât mai mult de la el, și acum știu că am avut ce învăța.
Vinul te leagă și de natură, și de oameni, și de știință, și de artă
– Știai ceva despre vin? De la inginerie și frenezia “privatizării” din anii ’90 e distanță lungă, iar “privatizare” – cu ghilimelele de rigoare – însemna de regulă să-ți deschizi un butic cu blugi aduși cu autocarul de la Istanbul, un atelier de reparații auto sau să faci taximetrie ori un bar… Cum a fost drumul ăsta către o cramă utilată modern, cu 65 de hectare de vie și cu zeci de milioane de sticle vândute în horeca și retail?
Mi-a plăcut vinul întotdeauna: familia mamei a avut legături cu vinurile, fuseseră negustori, și vinul era nelipsit de la mesele noastre de duminică. Dar nu știam nimic despre vin. Mai mult decât atât, îmi plăceau vinurile albe dulci, și cu cât mai «negre», cu atât mai bine.
Când am gustat cu soțul meu Paul prima sticlă de «Comte Peraldi» roșu am declarat împreună, cu clasicul patriotism fără discernământ al anilor ’90: «La noi se fac vinuri mai bune»… Abia după ce am început să particip la saloane de vinuri, să caut experiențe gastronomice deosebite, am început să înțeleg către ce fel de vinuri voia Guy să ne îndreptăm.
Și a fost un drum pasionant, cu multe obstacole, dar frumos, plin de satisfacții și crescător pentru noi: am învățat de la vinificația strugurilor în cramă – unde am lucrat în primii ani alături de Guy, cot la cot cu întrega echipă – la îmbuteliere, vânzare, marketing și gestionarea crizelor de toate felurile.
Mi-am dat seama cât este de complexă meseria asta și cum, mai mult decât oricare altă meserie, te leagă atât de natura de la care înveți umilința, cât și de știința care te învață rigoarea, dar și de artă – ca să creezi frumosul și să poți aspira la a îți vedea visurile împlinite.
România are nevoie de educație și de exemple de oameni care își depășesc condiția. Cheia unei vieți fericite este…
– Ai spirit de antreprenor? Ce crezi tu, ce spun alții?
Nu știu ce spun alții. Eu cred că sunt un foarte bun organizator, îmi plac schemele logice și, de când mă știu, am reflexul de a îmi imagina în fiecare situație cum trebuie organizate activitățile și acțiunile ca să ajung la un anume rezultat. Antreprenor înseamnă risc: nu pot spune că îmi place să risc.
– Presupunând că ai un milion de euro (ce mai e și milionul azi?!?), poți să spui cum l-ai făcut? Consideră că ai fost întrebată.
Prin muncă. Multă muncă.
– Tot legat de bani – dar nu doar despre bani – ce crezi: „România profundă” urăște antreprenorii sau îi vrea drept model? Facem o distincție între antreprenor și bogătaș? Ca mamă, ce i-ai învățat pe copii despre treaba asta? Sau ce observi că au ajuns să creadă?
Multe întrebări… «România profundă» are nevoie de educație și de exemple de oameni care își depășesc condiția. Și eu sunt un om care mi-am depășit condiția și asta i-am învățat pe copiii mei: să facă mai mult decât noi, indiferent ce și în ce direcție, să fie mai buni.
Un antreprenor nu este neapărat un bogătaș, decât dacă are succes; eu simt că un antreprenor este un om care muncește mult, nu are ore de program, nu are sâmbătă și duminică, nu are vacanță 100% «off», este conectat cu afacerea lui 24/7, cum se spune. Continuu, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. De ce i-ar urî sau invidia cineva?
Mi-am dorit ca toți copiii mei (proprii și afiliați) să devină oameni independenți și să își urmeze pasiunile. Asta este, pentru mine, cheia unei vieți fericite: să mergi la muncă cu nerăbdare, pentru că îți place ce faci. Și ce înseamnă succes, dacă nu asta?
Timpul, educația și faptele construiesc o familie
– Cum ai reușit să armonizezi relațiile dintre cele două familii – copiii lui Guy și ai tăi? În multe cazuri, moștenitorii se ceartă și pe-o brazdă de pământ…
Nu a fost greu, pentru că sunt toți copii buni, crescuți cu cei șapte ani de-acasă, cu principii faine și sănătoase, chit că nu au dus lipsă de nimic niciodată. Și am avut timp să clădesc și să dovedesc. Cu deschidere, transparență, dragoste, lucruri și fapte dovedite în timp.
Familiile «recompuse» nu sunt ușor de gestionat, dar nu e imposibil dacă există toleranță și dispoziție către colaborare.
– În afară de SERVE, ai administrat niște ani și crama familiei de Poix din Corsica – Domaine Peraldi. Cum este?
Așa este, și încă o administrez: după pierderea lui Guy, am preluat și Domeniul Peraldi, pe care îl cunoșteam deja bine: echipa, structura producției, problemele cu care se confruntă. Nu cunoșteam piața, care diferă de a noastră, dar nu a fost greu să preiau și să continui și acolo, iar astăzi sunt extrem de mulțumită și mândră de faptul că doi dintre copiii lui Guy – Charlotte și Amaury – sunt instalați în Corsica și implicați în managementul Domeniului așa cum știu că și-ar fi dorit Guy: cu pasiune și dedicație, ca niște adevărați păstrători și transmițători ai unei moșteniri familiale.
Trecerea la următoarea generație din familie
– Azi, SERVE e o cramă de familie. Va rămâne așa și peste 30 de ani? Cum e cu predarea businessului către a doua, a treia, a patra generație șamd?
Mi-aș dori să rămână așa, dar nu cu orice preț. SERVE a fost pentru Guy și pentru mine al cincilea, respectiv al treilea copil – dar nici Guy, nici eu, nu l-am învestit (pe SERVE) cu putere de viață și de moarte asupra fraților lui reali ☺
Serios: deocamdată am hotărât, împreună cu cei șase copii care vor moșteni, ca SERVE să rămână în familie. Ce vor decide ei mai târziu, pentru generațiile următoare, nu pot să știu acum. Am încredere că le-am lăsat toate uneltele ca să poată lua deciziile corecte.
Predarea unui business nu este un proces simplu, mai ales dacă nu există în ADN-ul familiei; la Peraldi am avut șansa timpului și am putut astfel să facem cele mai bune alegeri – atât eu cât și copiii. Guy m-a pregătit pentru asta și îmi folosește foarte mult acum la SERVE.
Ne pregătim să facem trecerea către următoarea generatie și la SERVE și nu pot decât să sper că va fi la fel de reușită cum este la Peraldi.
– Apropo de generații și ramuri de familie, apucați vreodată să vă reuniți cu toții pentru vacanțe sau evenimente private?
Da, pentru mine este un obiectiv anual, și am reușit până anul trecut să nu treacă mai mult de 18 luni să nu ne adunăm. Până anul trecut, ne reuneam toți fie în Corsica, fie în România, fie între destinațiile noastre; am fost până acum într-o mulțime de locuri și ne planificăm să mai mergem; adaptăm călătoriile noastre posibilităților fiecăruia: ne adunăm din patru colțuri de lume diferite – Corsica (Charlotte și Amaury), sudul Franței (Guillaume), Scoția (Clemence) și România (Silviana, Paul și cu mine).
Anul asta vrem să facem ceva inedit pentru «partea română» a familiei: un Crăciun în Corsica ☺ De-abia așteptăm cu toții…
Cele mai grele momente. Cel mai bun e ziua de azi
– Cel mai greu moment SERVE de până acum este…? Cel mai bun moment SERVE de până acum este… ?
Greu a fost anul 2010. Foarte greu. Boala și suferința oamenilor pe care îi iubești sunt foarte greu de acceptat. Cel mai bun este momentul pe care îl trăim: încercăm să nu uităm că cea mai bună zi din viață este ziua de azi ☺ 
Serios: știu că nu asta ai întrebat. Noi avem norocul să avem multe momente bune, din cele mai banale, dar cu atât mai bogate în trăiri: când vezi via cum crește și apoi când vezi strugurii care ajung în cramă de pe dealuri, frumos aranjați de oamenii din vie în lădițe; când acei oameni din echipă sunt mulțumiți de munca lor și li se vede asta pe chipuri; când îți mulțumește cineva pentru ce vinuri bune faci; când câștigi o apreciere care îți certifică ani de eforturi și de continuă perfecționare. De asta spun că avem noroc.
Guy, care era de meserie stomatolog, spunea că venind în vinuri a vrut să rămână într-o meserie care era legată tot de gură – doar că ultima se deosebea major de prima prin starea de spirit a clienților când plecau de la tine ☺
Dar să nu pară că evit întrebarea: un prim moment greu de care-mi aduc și azi aminte a fost în 1995, la construcția primei crame, la Dionysos Ceptura: am primit autorizațiile pe 25 iulie, iar crama trebuia terminată și să devină operațională pe 20 septembrie – prin contract, altfel plăteam penalizări. Nimeni nu a crezut că se va putea, dar s-a putut. Apoi, în 1998, când eram în al 4-lea an de pierdere, rețeaua Waitrose se hotărăște să renunțe la contractul cu noi și rămânem cu 2.000 hl de vin (300.000 sticle) în «poală», pe care suntem nevoiți să îi vindem pe mai nimic unui negociant din Elveția. Norocul a fost că exact atunci apare Vinarte în România și ridică pretul vinurilor autohtone din piață de pe la 1-1,2 $ la 2,5 $ / sticlă. Nu știu dacă e cazul să povestim despre controlul fiscal din 2003 (cred), care ne amendase cu 600.000 euro pentru un viciu de procedură la autorizare firmei odată cu modificarea legislației fiscale. Am castigat procesul, dar ne-am zbătut aproape 3 ani. Apoi a venit boala lui Guy – decembrie 2009 – urmata de 14 luni de agonie și extaz. După aceea, până la pandemie, nu pot spune că am mai avut încercări cruciale.
A trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima
– Ce ai învăța-o pe Mihaela din 1993 cu mintea de azi?
Să fie mai atentă la consumatorul de vin, care are multe să te învețe. Să profite de fiecare zi mai mult. Știu că e un stereotip, aproape, dar simt regretul că nu am trăit fiecare zi ca și cum ar fi ultima: mai puțină rigoare și disciplină, și mai multă «nebunie» și îndrăzneală de a visa nu fac rău nimănui, crede-mă!
– Cum e să-ți “atârne de gât” renumele de primă cramă privată cu capital străin din România – “descălecător de piață”, cum s-ar zice? Dincolo de responsabilități, care sunt evidente…
Nu e greu, îl purtăm de peste 27 de ani. Cel mai important este că dovedim că se poate – și nu suntem singuri. Mai sunt – nu multe – crame apărute înainte de 2000 și care rămân pe metereze: Vinarte, concurentul nostru tradițional, care ne-a devenit partener; Oprișor, cu un concept complet diferit, dar care are o identitate bine definită și aparte în piață…
Cum ar fi? Domaine Guy de Poix sau Veuve de Poix
– Și-acum una grea, dacă nu mă fugărești cu furca ;-): vorbind de istorie și renume… de ce SERVE și nu Domaine Guy De Poix sau Veuve de Poix? Dacă nu ți s-a mai pus întrebarea, ți-o pun eu acum… Avem în România străzi ca G-ral Henri Berthelot și multe altele care omagiază personalități relevante istoric pentru România – n-am putea avea și-un domeniul viticol, măcar, care să-l omagieze pe fondatorul vinului românesc modern?
Pentru că… nimic nu e definitiv. Mulțumesc pentru idee ☺
Din Dealu Mare în Dobrogea
Știu că ați avut o “aventură în Cogealac”, la un moment dat. Ați vrut să “trădați” Dealu Mare?
Era începutul anilor 2000. În Dealu Mare, oamenii începuseră să își recupereze, încet-încet, terenurile: startul s-a dat cu fostele Cooperative Agricole de Producție (CAP-uri) comuniste, unde pe un hectar de pământ puteai găsi și 20 de proprietari – era greu să comasezi terenurile și, în afară de asta, nu corespundeau calității pe care noi ne-o doream. Erau în general situate la șes, la baza pantei, cu expunere sud-estică. Abia în 1999 reușiserăm să cumpărăm prima parcelă care să corespundă criteriilor de calitate pe care ni le doream – avea doar 3 hectare și nouă ne trebuia mai mult. Așa că am plecat în căutare de terenuri comasate, pe care să le putem planta și exploata. După vreo patru ani în care în Ceptura încă nu reușiserăm să cumpărăm nimic, l-am întâlnit întâmplător pe unul din cei mai talentați și dedicați viticultori pe care i-am cunoscut, Nicolae Fulea. Tocmai se instalase în Cogealac – podgoria Babadag din Dobrogea – unde preluase o fermă, fost CAP, și exploata aproape 300 hectare de vie. Avea și 52 ha de teren în pregătire și nu găsea finanțare ca să planteze – pe vremea aceea nu apărusera subvențiile europene pentru plantări. Ne-am asociat și am plantat împreună cele 52 de hectare în 2 ani, cu plante produse de noi la Ceptura (ca să reducem din costuri) și cu prima instalație de irigare prin picurare din România acelor ani. A fost mândria noastră timp de mulți ani această plantație. Problemele au apărut la schimbarea legislației viticole românești pentru armonizarea cu cea europeană, adică atunci când a intervenit obligativitatea vinificării și îmbutelierii strugurilor în regiunea de producție, pentru a putea purta Denumirea de Origine Controlată (DOC) – ceea ce ar fi însemnat construirea unei crame în Cogealac. Asta nu figurase printre planurile noastre… Iar cele mai mari probleme au apărut de la lipsa forței de muncă din zonă și de la modificările climatice care au adus Dobrogea la starea de semi-deșert de astăzi.
Cum facem să se audă mai mult despre vinul românesc pe plan internațional
– Și tot despre renume: România face vin cât Chile – de ce nu auzim la fel de mult pe plan internațional despre noi? Vom auzi? Care este responsabilitatea antreprenorilor aici?
Avem o mare responsabilitate, așa cum avem și misiunea de a nu lăsa românii să uite că suntem posesorii unei averi imense – viile și vinul românesc sunt unice în lume, trebuie doar să le facem cunoscute. Aici intervine responsabilitatea noastra. În vinuri, renumele – faima – se creează și se câștigă în timp, ca să nu spun în generații. Nu vom convinge pe nimeni că România face vinuri bune cu 20 de crame care își prezintă vinurile la saloanele internaționale, și nici dacă asta se întâmplă doar cinci ani la rând. Trebuie ca 50 – 100 de crame din România să își prezinte vinurile pe piețele externe, și să facă asta constant timp de 10 – 15 de ani. Ca să se instaleze în mentalul oamenilor că România face vin. Bun și constant bun.
Și ar mai trebui ca statul român să susțină aceste demersuri. Vinul ar trebui să redevină produs strategic pentru România. El se leagă firesc de gastronomie și de turism și, odată create aceste legături, lucrurile merg de la sine. Ne trebuie o voință comună. În Dealu Mare suntem pe cale să reușim un astfel de demers. Sper doar că se vor mobiliza și alte zone viticole.
– Și ultima: te-ai mai „băga o tură”?
ABSOLUT. Fără să ezit, și cu ochii larg deschiși!