Sergiu Savu este enologul (și probabil mult mai mult decât atât, având în vedere că vorbim de o afacere de familie) care semnează vinurile de la Pivnița Savu, o cramă cu o plantație de 10 hectare din Ciumbrud (județul Alba). Născut în 2000, el este una dintre vocile tinere din peisajul vinurilor românești (la fel ca și Aurelia Badiur sau David Sandu) cărora ne-am promis să le dăm glas pe canalele Vinul.ro (sub formă de articole, interviuri sau participări fizice la evenimentele noastre), astfel încât publicul interesat să poată afla ce are de spus generația nouă din domeniu. L-am intervievat pe Sergiu prin e-mail în noiembrie 2026, când pregăteam evenimentul “Gusturi mari din crame mici”, dedicat întâlnirii publicului bucureștean cu vinurile artizanale din toată țara. Fotografiile care ilustrează acest articol provin din arhiva intervievatului. 
“O întâlnire permanentă între știință și natură, între precizie chirurgicală și imprevizibil”
– Cine ești, ce reprezinți, de ce te-ar asculta cineva?
Salutare! Mă bucur că intrăm direct în „pită”, cum s-ar spune. Și cred că este o întrebare cât se poate de legitimă. Până la urmă, într-o lume în care toată lumea are ceva de spus, întrebarea cu adevărat importantă este “de ce ar merita cineva să fie ascultat?”.
Sunt un tânăr , încă, născut în anul 2000, în Aiud-Ciumbrud, într-una dintre cele mai frumoase și, cred eu, insuficient descoperite regiuni viticole ale României. Vin dintr-o familie care a ales să își lege destinul de acest loc, iar astăzi am privilegiul, dar și responsabilitatea, de a duce mai departe ceea ce familia mea a construit prin Pivnița Savu dar și ce alții au creat acum începând cu mai bine de 2000 de ani în urmă.
Voiam să particip, să experimentez, să greșesc, să învăț și, într-un final, să creez ceva care să aibă o valoare reală
La 17–18 ani, când mulți tineri încă încearcă să descopere ce vor să facă în viață, eu începusem deja să înțeleg ce îmi doresc să construiesc. Nu știam neapărat cât de dificil avea să fie drumul, dar știam că nu vreau să fiu doar un spectator al lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Voiam să particip, să experimentez, să greșesc, să învăț și, într-un final, să creez ceva care să aibă o valoare reală și care să iasă din mâinile mele.
Iar vinul este, probabil, unul dintre cele mai fascinante și nemiloase domenii în care poți încerca să faci asta. Este o întâlnire permanentă între știință și natură, între precizie chirurgicală și imprevizibil, între ceea ce putem controla și ceea ce trebuie să învățăm să acceptăm așa cum vine. Este, în același timp, un business extrem de dificil, într-o industrie în care experiența se măsoară adesea în decenii, iar credibilitatea nu se câștigă prin entuziasm, ci prin consecvență și rezultate.
De ce m-ar asculta cineva? Nu cred că simplul fapt că sunt tânăr este un argument suficient. Tinerețea nu reprezintă în sine un merit, așa cum nici experiența nu garantează automat înțelepciunea. Cred însă că merită ascultată perspectiva unui om care a ales, de foarte devreme, să își asume responsabilitatea construirii unui viitor într-un domeniu în care rezultatele nu apar peste noapte și în care nu există scurtături către succes sau performanță.
Oricât de importante mi s-ar părea propriile provocări, ele devin aproape neînsemnate atunci când mă gândesc la tot ceea ce însumează, în realitate, o singură sticlă de vin
Povestea mea este despre ambiție, disciplină, sacrificii, curiozitate și despre curajul de a pune sub semnul întrebării felul în care lucrurile au fost făcute până acum și de ce. Dar este, în egală măsură, despre respectul pentru cei care le-au făcut înaintea noastră. Pentru că progresul nu înseamnă să negi trecutul, ci să înțelegi suficient de bine ceea ce ai moștenit încât să poți construi ceva mai departe.
Și, oricât de importante mi s-ar părea propriile provocări, ele devin aproape neînsemnate atunci când mă gândesc la tot ceea ce însumează, în realitate, o singură sticlă de vin.
În ea se întâlnesc ani de muncă, decenii de experiență, generații de oameni, o întreagă cultură a locului și un an de natură pe care nimeni nu îl va mai putea reproduce vreodată identic. Tot acest univers ajunge, în cele din urmă, într-un obiect atât de simplu, pe care cineva îl poate deschide și consuma într-o seară.
Poate că tocmai aici se află frumusețea acestei meserii. Petrecem ani încercând să creăm ceva ce poate fi savurat în câteva minute. Iar valoarea acelui moment depinde de tot ceea ce am făcut înaintea lui.
Așadar, nu pretind că am toate răspunsurile. Nici nu cred că ar fi de dorit la vârsta mea. Dar am întrebări, convingeri, experiențe câștigate în teren și, mai presus de toate, dorința de a contribui la ceea ce poate deveni vinul românesc.
Iar dacă există un motiv pentru care cineva ar merita să mă asculte, cred că este acela că nu vreau doar să vorbesc despre viitorul acestei industrii. Vreau să particip la construirea lui și să pot să dau mai departe tot ce învăț si construiesc.
“Fiecare vin e un autoportret al omului la momentul în care l-a creat”
– Ce ai de spus iubitorilor de vin și cum faci asta concret – prin vinuri, prin discurs, prin acțiuni?
Cred că cel mai sincer mod prin care mă exprim este vinul. De altfel, întotdeauna mi s-a părut fascinant că poți spune atât de multe despre un om fără ca el să rostească vreun cuvânt. Uneori, este suficient să privești ceea ce creează cu mâinile lui.
Îmi place să cred că fiecare vin pe care îl fac este, într-o anumită măsură, un autoportret al omului care eram în momentul în care l-am creat. Al cunoștințelor, al curiozităților, al ambițiilor și, de ce nu, chiar al imperfecțiunilor mele de atunci. Pentru că, la fel ca oamenii, nici vinurile nu sunt statice. Evoluează, se maturizează, își schimbă expresia. Iar ceea ce consideram extraordinar acum cinci ani poate că astăzi aș face diferit. Nu pentru că atunci greșeam neapărat, ci pentru că între timp am învățat să văd mai mult.
Vinuri curate, limpezi în expresie, lipsite de artificii inutile. Veți descoperi Transilvania
Veți descoperi în vinurile mele multă prospețime. Poate că aceasta este cea mai evidentă expresie a tinereții mele. Dar și curiozitate, uneori chiar o anumită îndrăzneală. Îmi plac vinurile care nu îți oferă toate răspunsurile de la prima întâlnire, care te provoacă să revii asupra lor, să le descoperi treptat. Vinurile care au ceva de povestit.
Veți descoperi, de asemenea, vinuri curate, limpezi în expresie, lipsite de artificii inutile. Pentru mine, această puritate este mai mult decât un obiectiv enologic, este dacă vreți o formă de sinceritate pură. Cred că există o frumusețe aparte în lucrurile care nu încearcă să pară altceva decât sunt.
Și, inevitabil, veți descoperi Transilvania. Cu prospețimea, cu temperamentul ei continental, cu o anumită sălbăticie pe care nu vreau să o domesticesc complet. Pentru că nu îmi doresc să fac vinuri care ar putea proveni de oriunde. Îmi doresc vinuri care, indiferent unde ajung în lume, să păstreze ceva inconfundabil din locul în care s-au născut.
Cred că tehnologia trebuie să ne ajute să exprimăm natura mai fidel, nu să îi substituim personalitatea. Iar acesta este unul dintre principiile în jurul cărora îmi construiesc filosofia de vinificație.
Prin discurs? Prefer, în general, să las vinurile să vorbească. Nu pentru că nu aș avea lucruri de spus, ci pentru că am convingerea că explicațiile mele nu ar trebui să fie niciodată mai impresionante decât lucrul pe care încearcă să îl explice. Trăim într-o lume în care aproape orice poate fi împachetat într-o poveste extraordinară. Dar o poveste frumoasă nu poate salva la nesfârșit un produs mediocru. Acesta este durul adevăr in acest consumerism exacerbat.
Iubitorilor de vin: să exploreze, să pună întrebări, să nu confunde prețul cu valoarea sau reputația cu plăcerea
Iar dacă ar fi să transmit ceva iubitorilor de vin, i-aș încuraja să își păstreze curiozitatea și independența gustului. Să exploreze, să pună întrebări, să nu confunde prețul cu valoarea sau reputația cu plăcerea. Vinul are această calitate extraordinară de a fi, simultan, o știință extrem de complexă și o bucurie profund accesibilă. Nu trebuie să cunoști toate mecanismele chimice dintr-un pahar pentru a fi emoționat de ceea ce descoperi în el.
Cât despre acțiuni, aici cred că lucrurile devin mai simple. Rezultatele sunt, până la urmă, cea mai onestă formă de a verifica dacă ideile noastre funcționează și în realitate.
La 21 de ani am obținut prima recunoaștere internațională pentru un vin pe care l-am creat, la Berliner Wein Trophy, cu o Fetească Regală. Ulterior a venit și recunoașterea de la Decanter, cu un Sauvignon Blanc. Au fost momente importante pentru mine, nu doar prin prisma premiilor, ci pentru că mi-au demonstrat că un tânăr din Ciumbrud, lucrând într-o cramă de familie, poate crea vinuri capabile să fie apreciate și într-un context internațional exigent.
Oamenii care revin la vinul tău – adevărata măsură a succesului
Nu consider aceste premii o destinație. Le privesc mai degrabă ca pe niște repere. Confirmări că direcția poate fi bună, dar nicidecum garanții că următorul vin va fi mai bun. În meseria aceasta, natura îți oferă în fiecare an un nou examen, indiferent de câte premii ai câștigat anterior.
Dar există o formă de recunoaștere pe care o prețuiesc chiar mai mult decât medaliile: faptul că oamenii ne iubesc vinurile, le cumpără, le recomandă și, cel mai important, se întorc la noi.
O medalie îți spune că, într-un anumit moment, niște specialiști au apreciat ceea ce ai creat. Un client care revine îți spune ceva mult mai profund: că ai reușit să câștigi un loc în viața lui. Că vinul tău a devenit parte din mesele, întâlnirile, sărbătorile sau amintirile sale.
Și cred că aici se află, în cele din urmă, adevărata măsură a succesului nostru.
Premiile ne oferă recunoaștere. Oamenii ne oferă încredere. Iar încrederea este, probabil, cel mai valoros lucru pe care îl poate construi un producător.
“Există o diferență fundamentală între a învăța de la ceilalți și a încerca să devii unul dintre ei”
– Dincolo de specificul cramei și zonei unde activezi (specific pe care te rog să-l detaliezi), crezi că România „are stil / stiluri” în ceea ce privește vinurile – ceva care să ne individualizeze de maniera unor țări ca Chile, SUA, Australia (sau poate Franța, Italia, Spania)? Avem nevoie de așa ceva sau putem trăi foarte bine și fără, la nivel de țară?
Foarte, foarte bună întrebarea! Și recunosc că este una dintre întrebările pe care mi le-am pus încă de la început. Am întors-o pe toate părțile și am ajuns la o concluzie deopotrivă optimistă și dureroasă.
Da, România are o identitate viticolă. Problema este că încă nu știm ce să facem cu ea. Avem, cum s-ar spune, elefantul în cameră și continuăm să îl căutăm în altă parte.
Suntem adesea mai preocupați să reproducem ceea ce funcționează în altă parte decât să descoperim ce putem construi din ceea ce ne aparține
Eu vin din Ciumbrud, din podgoria Aiud, o regiune cu secole de tradiție viticolă, unde climatul continental, diversitatea solurilor și amplitudinile termice favorizează vinuri cu prospețime, aciditate vie și expresivitate aromatică. Avem plantații vechi de peste 45 de ani și un caracter transilvănean pe care încerc să îl exprim printr-o vinificație modernă, precisă, fără să îi pierd autenticitatea.
Cred că aici începe și răspunsul la întrebarea despre stilul românesc. Avem soiuri autohtone extraordinare, regiuni distincte, istorie și oameni capabili. Avem toate ingredientele. Și totuși, suntem adesea mai preocupați să reproducem ceea ce funcționează în altă parte decât să descoperim ce putem construi din ceea ce ne aparține.
Există o diferență fundamentală între a învăța de la ceilalți și a încerca să devii unul dintre ei.
Suntem buni individual, dar prea rar reușim să transformăm performanțele individuale într-o reputație colectivă
Și mai avem o problemă, poate cea mai dureroasă: nu știm suficient să construim împreună. Suntem buni individual, dar prea rar reușim să transformăm performanțele individuale într-o reputație colectivă. Ne dorim rezultate imediate într-o industrie în care cele mai valoroase lucruri se construiesc în generații.
Bordeaux, Burgundia, Champagne sau Rioja nu au devenit repere mondiale doar pentru că acolo se fac vinuri extraordinare, ci și pentru că producătorii au construit, în timp, o identitate comună. Nu fac toți același vin, dar fiecare contribuie la prestigiul locului. Au înțeles că succesul vecinului nu le diminuează propria valoare, ci poate să o amplifice.
Avem nevoie de identități regionale puternice
Nu cred că România are nevoie de un singur stil național. Ar fi chiar păcat. Avem nevoie de identități regionale puternice. Mi-aș dori ca, într-o zi, cineva din Londra sau Tokyo să caute o Fetească Regală din Transilvania cu aceeași convingere cu care astăzi caută un Riesling de Mosel.
Putem trăi și fără această identitate? Desigur. Putem produce vinuri bune, le putem vinde și putem avea afaceri profitabile. Dar există o diferență enormă între a participa la o piață și a deveni un reper pentru ea.
Dacă nu învățăm să ne definim singuri, vom continua să fim definiți prin comparație cu alții
Sper ca generația mea să contribuie la această schimbare. Eu încerc să o fac pornind de la Ciumbrud, prin vinurile noastre și prin felul în care alegem să ne reprezentăm locul.
Pentru că marea noastră provocare nu este să demonstrăm că putem face vinuri la fel de bune ca ceilalți. Este să construim ceva pentru care ceilalți să înceapă să ne caute pe noi.
Iar dacă noi nu învățăm să ne definim singuri, vom continua să fim definiți prin comparație cu alții.
“Nu am un plan pentru întreaga Românie. Dar am unul foarte clar pentru partea de care mă simt responsabil”
– O întrebare ca la dezbaterile electorale televizate: care este planul tău pentru România? Sau pentru crama, zona, stilul pe care le reprezinți?
Dacă tot suntem la dezbateri electorale, aș începe prin a spune că nu am un plan pentru întreaga Românie. Dar am unul foarte clar pentru partea de Românie de care mă simt responsabil.
Vreau să construim ceva care să dureze mai mult decât noi. Mi se pare că una dintre cele mai frumoase forme de ambiție este aceea de a munci pentru un rezultat de care poate nu vei beneficia niciodată pe deplin.
Îmi doresc ca Pivnița Savu să devină, în timp, nu doar o cramă apreciată pentru vinurile sale, ci și un mic model de inspirație pentru cei care vor avea curajul să pornească pe acest drum. Să demonstrăm că se poate construi ceva relevant și aici, într-un sat din Transilvania, prin seriozitate, cunoaștere, disciplină și o doză considerabilă de pasiune.
Vreau să ne definim atât de bine stilul, încât peste 30–40 de ani vinurile noastre să fie recognoscibile, să aibă o identitate proprie și să fie căutate inclusiv în afara României. Nu îmi doresc să fim cei mai mari. Îmi doresc să fim imposibil de confundat.
Nu vreau să las generațiilor următoare doar o cramă. Vreau să le las un motiv să creadă că merită să construiască aici
Iar pentru Ciumbrud am o ambiție chiar mai mare. Cred enorm în potențialul acestui loc și vreau să contribui la transformarea lui într-un reper al vinului românesc, cunoscut și respectat internațional. Dar asta nu se poate construi individual. Avem nevoie de oameni care să creadă în aceleași lucruri, de colaborare, de investiții în cunoaștere și de perseverența de a continua chiar și atunci când rezultatele întârzie.
Știu că sună ambițios. Dar nu văd de ce am începe un asemenea drum dacă nu am crede că putem realiza ceva care astăzi pare aproape imposibil.
Până la urmă, nu cred că adevărata măsură a succesului este ceea ce reușești să acumulezi într-o viață, ci ceea ce rămâne valoros după ce tu nu mai ești acolo.
Iar dacă peste câteva decenii un tânăr din Ciumbrud va privi ceea ce am construit și va avea curajul să viseze mai departe decât am făcut-o noi, voi considera că ne-am îndeplinit o bună parte din misiune.
Pentru că, în definitiv, nu vreau să las generațiilor următoare doar o cramă. Vreau să le las un motiv să creadă că merită să construiască aici.
“Încrederea unui client care gândește critic, are alternative și totuși alege să se întoarcă la tine, este neprețuită”
– Cum arată “băutorul ideal” pentru vinurile tale?
Un răspuns convenabil, chiar dacă ipocrit, ar fi acela că cel care bea exclusiv vinurile noastre, le apreciază necondiționat și ne iartă orice greșeală. Dar, paradoxal, cred că un asemenea client ar fi unul dintre cele mai mari pericole pentru viitorul nostru.
Pentru că admirația necondiționată este confortabilă, dar rareori generează progres. Eu apreciez oamenii curioși, educați, care nu se mulțumesc doar să consume, ci vor să descopere, să înțeleagă, să pună întrebări. Oamenii care ne provoacă, care au propriile repere și care nu se tem să ne spună când ceva ar putea fi mai bun.
Mi se pare fascinant că o simplă conversație cu un consumator poate să îți schimbe perspectiva asupra unui vin la care ai lucrat luni sau chiar ani. Uneori, cei care privesc lucrurile din exterior observă ceea ce noi, fiind atât de implicați, nu mai reușim să vedem. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care îmi iubesc meseria, îți oferă permanent ocazia să descoperi cât de multe mai ai de învățat.
Nu îmi doresc consumatori care să fie întotdeauna de acord cu mine.
Pentru că loialitatea unui client este extraordinară. Dar încrederea unui client care gândește critic, are alternative și totuși alege să se întoarcă la tine este neprețuită, crede-mă!
“Avem nevoie de tineri care să creeze vinuri, dar și de tineri care să le descopere”
– Ce rol crezi că joacă tânăra generație în viitorul vinului de la noi din țară (atât creatori de vinuri, cât și băutori)? Ce rol crezi că joacă, în acest “dans”, fiecare canal de vânzare?
Cred că orice societate sănătoasă își investește o bună parte din speranță în generațiile care vin. Construiește, educă, face sacrificii și acceptă că unele dintre roadele muncii de astăzi vor fi culese de oameni pe care poate nici nu îi va cunoaște. Sigur, lumea pare puțin întoarsă pe dos în momentul de față, dar principiul rămâne.
Fără generația tânără, o industrie nu are viitor. Are, cel mult, un trecut glorios.
Avem nevoie de tineri care să creeze vinuri, dar și de tineri care să le descopere. De oameni curioși, inovatori, uneori incomozi, care să aibă curajul să conteste convențiile. Cred că viitorul vinului se va construi tocmai din această întâlnire dintre producătorul modern și consumatorul modern. Se vor educa reciproc, își vor schimba preferințele și vor evolua împreună.
Eu sunt foarte încrezător. Am cunoscut tineri absolut magnifici în industria vinului românesc. Unii sunt mai vocali, alții mai retrași, dar sunt acolo, în vii, în laboratoare, în crame, muncind, cercetând, experimentând. Oameni extraordinari, care nu așteaptă neapărat să li se ofere un loc la masă, ci încep să își construiască singuri unul.
Și, apropo, tocmai mi-ai dat o idee bună. De ce nu am înființa o Ligă a Tinerilor Vinificatori din România? Mulți dintre noi ne cunoaștem deja. Poate că ar fi un început frumos pentru o generație care să învețe să colaboreze mai mult decât au făcut-o cele dinaintea ei.
Observ un interes pentru vinuri proaspete, aromatice, joviale, pentru experiențe mai puțin formale
În privința tinerilor consumatori, recunosc că încă îi descopăr. Observ un interes pentru vinuri proaspete, aromatice, joviale, pentru experiențe mai puțin formale. Și mi se pare absolut firesc. Gustul se educă, evoluează, devine mai curios și mai nuanțat odată cu experiența. Important este să le oferim libertatea de a descoperi vinul fără intimidare și fără snobism!!!
Cât despre canalele de vânzare, cred că fiecare are un rol distinct în această relație. Retailul face vinul accesibil. Magazinele specializate îl explică. Restaurantele și somelierii îl pun în context. Mediul online îl aduce mai aproape de o generație obișnuită să descopere lumea digital. Iar întâlnirea directă cu producătorul, într-o cramă sau într-o vie, îi oferă ceva ce niciun raft și nicio campanie publicitară nu pot reproduce integral.
Nu cred că aceste canale trebuie să concureze pentru a stabili care este mai important. Ele trebuie să se completeze. Pentru că, în cele din urmă, nu vindem doar o sticlă de vin. Construim o relație între un om, un produs și locul din care acesta provine.
Iar marea provocare a generației noastre nu este doar să convingem mai mulți tineri să bea vin, ci să îi facem să își dorească să îl descopere, să îl înțeleagă și să îl aprecieze.
Pentru că viitorul vinului nu depinde doar de ceea ce vom pune noi în sticlă, ci și de ceea ce vor căuta generațiile următoare în ea.






